LEGENDA PANAGHIEI
Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stinca de piatra rece, fara inima si suflet. Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, cind au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adinc din adincul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blindeta din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima.

Si, pentru ca sa nu fie pingarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon; si albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare.

Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile isi pot inchipui. Si din inaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de pe culmile cele mai de sus ale pamintului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amindoi s-au indragostit: si ceasuri intregi se oprea soarele din calea lui in rascrucile cerurilor ca s-o priveasca, infasurind-o in razele sale.

Si pina intr-atita s-a marit ziua si noaptea asa de tare s-a micsorat, ca, mai pe ce sa-si dea amurgul mina cu zorile (…). Si s-a tinguit noaptea lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a miniat si a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara de acum inainte decit imbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritorilor si nici sa mai zadarniceasca, dupa voia patimilor lui, cerestile si neclintitele intocmiri de veacuri ale miinilor sale.

Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai vazut, de aici inainte, pe Soare in puterea tineretii si in floarea cerestii lui frumuseti. Jalea si aleanul a cuprins sufletul si inima ei si, zile intregi si nopti intregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Si de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa mine in graba pe cele mai usoare si mai dulci dintre vinturile lor spre culmile inalte ale Ceahlaului si spre codrii ce umplu, ca o negura, prapastiile lui adinci.

Si deodata glasuri dumnezeiesti se urcara din vai pina la Panaghia si-i imbatara auzul, ii atinsera fata si-i uscara lacrimile (…). Erau soaptele vintului cu frunzele, erau adierile rasaritului si ale apusului, ce veneau incarcate de miesmele departate ale cimpiilor inflorite…

Dumnezeu ii implini voia (…) iar cind dadu sa coboare inapoi spre pestera pustnicului Ghedeon, simti ca picioarele ei prinsera radacina in pamint si nu se mai putu urni. Dadu sa plece, trupul ii era rece si impietrit. Voi sa ridice miinile, dar miinile ei ramasera lipite de trup, cuprinse si ele de recea lui incremenire de stinca. Si incerca sa strige (…) incercarea ei ramase zadarnica. Iar cind voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele peste luminile lor si un intuneric nemarginit o cuprinse (…). Panaghia se prefacuse in stinca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se imbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vinturile dulci si mingiioase ale rasaritului si apusului.

LEGENDA MUNTELUI CEAHLAU
Despre Muntele Ceahlau se spune ca s-a facut din porunca imparateasca. Dorind ai apara pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Rasarit, imparatul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat porunca sa se inalte acest munte pentru a pune o stavila in calea navalitorilor. Pentru a fi dusa la indeplinire porunca imparateasca, au fost adunati toti robii luati de la Decebal, carora li sa adus la cunostinta greaua incercare la care trebuiau sa faca fata. Trebuiau sa aduca si sa aseze, pe locul viitorului munte, piatra peste piatra, stinca peste stinca, pina cind gramada se va fi ridicat suficient de inalta pentru a-l multumi pe imparat. Truda a fost cumplita. Cei mai multi au pierit datorita epuizarii dar, in final, porunca a fost indeplinita. Imparatul, multumit de cele facute, a cerut ca in virful muntelui sa fie asezata o toaca.

Un soldat a primit porunca sa stea de straja si sa bata toaca ori de cite ori o vedea navalind vrajmasii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta pina intr-o zi, cind o sageata vrajmasa il rapuse pe soldat si nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit dusmanii pe tara ca roiu…

LEGENDA VIRFULUI TOACA (LEGENDA URIESILOR)
Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cindva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de inalti si de tari. Si-au adus cu dinsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pina da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pina acum asa ii spune.

Dar intr-o iarna, a dat in ei o molima de s-au prapadit batrini si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luind putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s-au urcat sus in plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gind celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare cite un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stinci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca in ziua in care isi schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni in peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmind orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, cind mindrul soare si vinturile limpezira haul, cu-n stinjen se saltase Ceahlaul…

Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazind pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare in munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. Intr-un tirziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormint de piatra, acolo unde-i aflara. In anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au intepenit-o acolo sus, pe virful cel mai inalt. Si de atunci, in fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbati, femei si copii, fac o slujba in sobor, cinstind mormintul acelor uriasi.

Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare ii zice Toaca, iar celuilalt ii spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri in jos, acolo unde lumina-i fara spor, ii jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Uriesilor…

LEGENDA CLAII LUI MIRON
Cu multi ani in urma, un cioban batrin, venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obisnuia sa-si pasca oile prin acele locuri pline de verdeata, poposind deseori linga aceasta stinca, mai cu seama in noptile cu luna.
Pe ciobanul Miron, caci asa ii fusese lasat numele, Dumnezeu il daruise cu harul cintului si se povesteste ca doinea din fluierul sau ca nimeni altul. Si atit de minunate erau doinele lui, incit toate vietatile padurii, vintul, izvoarele, stincile, dealurile si poienile il ascultau ca vrajite.
Si atit de dragi ii fura toate acestea ciobanului Miron si atit de drag le ramase si el tuturor, incit se crede ca a ramas sa moara acolo, linga stinca cea mai ascutita.
Astazi, cele doua stinci cunoscute sub denumirea de “Claile lui Miron” reprezinta un punct de atractie pentru turistii care urca pe Ceahlau prin Poiana Maicilor

LEGENDA PIETREI LACRIMATE
Pietrei Lacrimate nu i se mai cunoaste povestea. Semanind cu chipul unui om care plinge, legenda ei s-a pierdut odata cu trecerea timpului. A ramas doar forma. Misterioasa, provocatoare, hranind inchipuirile celor care o privesc si incearca sa-i patrunda secretul. Despre ea unii spun ca ar semana cu o ursitoare, altii ca seamana cu un indragostit.
Unii se tem de ea, altii o privesc cu evlavie. Povestea ei, insa, poate ca nu o vom sti cu adevarat niciodata.

Sasii considera perioada din jurul zilei de 21 iunie una destul de periculoasa, in care puterea duhurilor rele poate sa fie destul de mare, ele facind rau comunitatii. Aceste duhuri rele pot fi indepartate prin sunetul clopotului tras la miez de noapte. Credintele sunt destul de puternice in lumea satului sasesc si sunt legate de solstitiul de vara, cind puterea fortelor malefice este mare.

In Prod (Pruden) judetul Sibiu, in noaptea de Johannes (21 iunie) se aprinde un foc pentru apararea recoltei de griu. In alte sate precum Calnic (Kelling) judetul Alba, Dumitra (Mettersdorf) judetul Bistrita-Nasaud, satenii lasa sa coboare de pe dealuri roti care ard. Flacaii merg in aceeaşi seara cu faclii aprinse in vii. Exista credinta conform careia cu cit facliile ard mai mult, cu atit viile erau mai protejate si roditoare. Focul este vazut ca element purificator, al dreptatii, mistuitor al fortelor malefice.

In satele din imprejurimile Sibiului este interzis sa se lucreze in ziua Sfântului Johannis. Se crede ca, daca se lucreaza in aceasta zi recolta de griu este pierduta, divinitatea razbunindu-se. Fiecare comunitate, sat, are propria perceptie asupra florii Sfintului Johannis care in aceasta zi inainte de apusul soarelui are puteri speciale, magice. Aceste flori se pun la porti, usi, case, gradini, pentru a nu se face vraji, avind rol protector. Aceasta noapte este de asemenea una potrivita si pentru a face vraji de iubire. Fetele pun flori cu puteri magice sub perne si se spune ca vor visa baiatul cu care urmeaza sa se casatoreasca. In unele sate, flacaii ofera fetelor de maritat cadouri de dragoste precum: fus, roti de tors, darace (sunt de fapt obiecte casnice necesare viitoarelor sotii). Fetele din imprejurimile Braşovului ies pe ulitele satelor incepând cu plecarea cereasca (Inaltarea) pina la ziua lui Johannis. Ele cinta, este aleasa o regina si doua dame de curte. Dupa ce ajung acasa la parintii reginei se porneste petrecerea. Este de fapt ca o piesa de teatru unde fetele sunt rolurile principale. Era un obicei legat de casatorie si fertilitate.

Caldura mare domle’! Asa ca la ce sa stam in Bucuresti?! Pe la 10 dimineata, sambata, 13, (iunie) pornim si noi la drum: la 40 de km de Ploiesti este Slanic Prahova. Salina am vazut-o prin ‘89, dar asta e doar un motiv in plus sa ne asternem la drum. Pe marginea drumului, dupa ce iesim din Bucuresti, munti de cirese. Asa ca oprim si facem aprovizionarea de la un batranel tare simpatic, ce mai avea putin si ne povestea toata viata lui.

Ajungem in Slanic si prima oprire: mina Unirea. Este un restaurant afara si mai multe tarabe cu suveniruri. Trecem de ele si mergem la intrarea in mina.

Programul este:

marti – vineri: 09.00 – 15.00;

sambata – duminica: 09.00 – 17.00;

biletul de intrare pentru adulti – 14 ron, pentru elevi si studenti – 7 ron;

taxa foto – 6 ron; taxa video – 12 ron.

E bine ca am avut si haine ceva mai groase, caci in salina temperatura este de aprox. 12*C. Salina este tare frumoasa, cred ca am stat vreo 3 ore: plimbat, fotografii, dat in leagan. Sunt si mese, unde poti manca, sunt si locuri de unde iti poti cumpara suveniruri sau ceva de rontait, toalete,

spatiu de joaca pentru copii. Foarte multi turisti straini, mai ales germani.

De la salina am plecat catre Muntele de Sare si Grota Miresei. Am descoperit complexul Baia Baciului, unde este un restaurant (restaurant Grota Miresei, neaparat incercat ciorba de fasole cu afumatura!!!!). Tot aici mai este si un strand, amenajat in jurul lacului Baciului. Daca aveti chef sau nevoie de tratament cu namol terapeutic, neaparat incercati Baia Porcilor.

Mai departe vizitati Muzeul Sarii din Slanic Prahova; este incredibil cum dintr-un lucru atat de mic poti afla povesti atat de interesante. Asta multumita ghidului care timp de 30 min. va povesteste istoricul zonei, va ofera detalii interesante despre zacamantul de sare de la Slanic ce ar trebui sa fie in Cartea Recordurilor si va raspunde cat se poate de complet la orice intrebare.

La intoarcere ne aprovizionam iara cu cirese…de la acelasi batranel…si povestea vietii lui ajunge in zilele noastre…

‘

[View with PicLens]

Este o ceremonie de vara care a supravietuit in sate precum: Rupea-Viscri (Cohalm), Bunesti (Bondendorf), Dacia (Stein), Toarcla (Tarteln) toate in judetul Brasov, Cirta (Kerz) judetul Sibiu. Se tine in data de 29 iunie, odata cu Sfintii Petru si Pavel care in calendarul popular marcheaza miezul verii agrare si inceputul secerisului. Sinpetrul de Vara a preluat data (29 iunie) si numele Sfintului Apostol Petru din calendarul crestin. In traditia populara apare fie ca personaj pamintean, fie ca divinitate celesta. In vremurile imemoriale, cind oamenii erau foarte credinciosi, Sfintul umbla pe Pamint singur sau insotit de Dumnezeu. Adesea, Dumnezeu il consulta la luarea unor decizii. In povestirile si snoavele populare Sinpetru este un om obisnuit: se imbraca in straie taranesti; se ocupa cu agricultura, cresterea animalelor si, mai ales cu pescuitul. Fiind credincios, foarte harnic si bun sfetnic este luat de Dumnezeu in cer unde ii incredinteaza portile si cheile Raiului. Poate fi vazut de paminteni la miezul noptii cind se deschide pentru o singura clipa cerul, stind la masa imparateasca in dreapta lui Dumnezeu, fiind si cel mai cunoscut “sfint” al calendarului popular. Importanta sarbatorii este subliniata de postul care o precede care, spre deosebire de Postul Pastelui, Postul Craciunului si Postul Sintamariei, are numar variabil de zile. Local, sarbatoarea era anuntata de anumite repere cosmice si terestre: aparitia licuricilor, amutitul cucului, rasaritul constelatiei Gainusei.

Se considera ca dupa ziua de 29 iunie griul nu mai creste (“pentru ca sfintii rup griul”), ci se coace. Marcheaza inceputul secerisului. Nu putem sa nu subliniem semnificatia griului in comunitatea traditionala cind el avea menirea sa fertilizeze magic recolta viitoare. De la aceasta data se gaseste lucru din plin si nu mai ramine timp de sarbatori si petreceri, acum sunt saptaminile in care “trebuieste treaba”. De abia de Sfintul Martin (11 noiembrie) , toamna, cind paznicul cetatii porneste familiarul tras al clopotului, la ora 8 se lasa joc si “cercari de noapte” si tot atunci oamenii sunt chemati la odihna.

Cununa trebuie impletita din flori culese de Sfintul Ioan si tinute pina atunci in pivnita, sau, florile sunt culese cu o zi, doua inainte, de pe cimp de fetele si baietii din sat. Coroana este ornamentata cu panglici colorate si asezata pe un stilp, care este amplasat in curtea casei parohiale. Dimineata, satenii imbraca hainele de sarbatoare, merg la slujba, dupa care se aduna la locul ceremoniei. Un flacau (ales de fratie, si care va conduce ceata pentru tot restul anului) urca pe stilp, are o sticla cu vin, tine o cuvintare: “Dumnezeu sa ne dea o vara buna, ca sa se faca bucatele, sa ne pazeasca de vremuri grele”. Dupa ce coboara cu ghirlanda de flori ia fetele la dans. Se joaca trei dansuri (nu sunt anumite dansuri) in acompaniamentul orchestrei (Blaskappelle) si fiecare om gusta cate un pic din vinul din sticla.

Fetele din Mercheasa (Streitfort) judetul Brasov obisnuiau sa cinte un cintecel sasesc: “Zbura o salbateca pasarea, Porni in zbor din Beia”.
In alte locuri, baietii se dau drept Sfintul Ioan veniti sa desparta “ziua luminoasa”. Totul este pus in scena ca o piesa de teatru, cu valente magice si religioase.
In prezent obiceiul se mai celebreaza in comuna Cirta din judetul Sibiu de comunitatea saseasca; in Brasov fiind preluat si de comunitatile de maghiari sau romani, stiind ca in ultimii ani numarul sasilor a scazut dramatic, emigrind, iar cei ramasi disparind avind virste inaintate. Preotul paroh este cel care organizeaza manifestarea, alege tinarul (sas) care se urca dupa cununa, aduce grupuri de dansatori de la Forumul German din Sibiu.

O alta varianta a sarbatorii este la Toarcla (judetul Brasov) unde, pe un stilp se aseaza o cununa dubla si in interiorul acesteia se pozitioneaza una mai mica. Coroana cea mare este formata din doua arcuri incrucisate in forma de clopot si doua cercuri orizontale, fiind impodobita cu frunze de stejar, saschiu, flori de cimp si cu florile Sfintului Ioan, Sinziienele. Traditia spune ca aceasta ghirlanda trebuie sa cuprinda toate florile care cresc intre hotarele satului sau flori de Sinziiene. Cununa cea mica (cea din interior) este alcatuita numai din frunze de stejar.

Sarbatoarea se desfasoara astfel: in dimineata zilei lui Ioan (Johann), fetele se string in casa unde s-a impodobit cununa in curte fiind si doi flacai care o cer acestora. Se formeaza un alai condus de cei doi baieti urmati de 4 fete. Alaiul este urmat de celelalte fete in ordinea virstei. Intr-o alta curte se formeaza alt alai alcatuit de data aceasta numai din baieti care asteapta sa ia impletitura. Drumul de la casa fetei la casa unde e alaiul de baieti este presarat cu petale de flori. Pe coltul fiecarei case unde locuieste un Ion este asezat un manunchi de flori. Fiecare june are un buchetel de flori legat in forma de evantai, impodobit cu o panglica, doar citeva tulpini de rozmarin ies in evidenta. Alaiul este insotit de fanfara. Cununa este dusa la stilpul din centrul satului de patru baieti. In sunet de fanfara un unul dintre acestia se catara pe stilp se aseaza pe un drug de fier, ajunge in virf unde leaga impletitura.
Sarbatoarea marcheaza inceputul secerisului, trecerea de la primavara la vara, recolte bogate. Ghirlanda are la baza pe plan social intrajutorarea in munca. Cel mai frecvent e asociat cu claca de secerat. Claca avea loc de obicei intr-o sarbatoare mai mica. Participantii se prezentau la gazda cit mai devreme. Dupa ce serveau o mica gustare toti participantii la claca se deplasau spre lanul ce urma a fi secerat. Pina la terminarea seceratului, munca decurgea dupa rinduiala indatinata: fetele secerau iar in urma lor erau flacaii care legau snopii si ii asezau in claie in sensul rotatiei soarelui. In timpul seceratului, participantii chiuie si cinta.