Pictor Arthur Verona

Zapada s-a mai topit si vremea frumoasa de sambata m-a facut sa ies la o scurta plimbare prin Bucuresti, sa mai dezamortesc mintea si trupul de atata morocanie, in dorinta de a mai afla cate ceva despre capitala. Am luat ghidul aparut anul trecut la House of Guides si am hoinarit prin centru.

Razvan Voinea

Am plecat de la Romana, mai precis de pe strada Tache Ionescu, numita in memoria unuia dintre fruntasii politici ai inceputului de veac si care incepea cu statuia dedicata-i, opera a sculptorului francez Ernest Dubois, inaugurata cu mare fast in 1931 si demolata in anii comunismului. Nu aceeasi soarta a avut-o monumentul dedicat lui Alexandru Lahovary, aflat la cateva sute de metri, primul obiectiv pe care ni-l prezinta ghidul pe care l-am consultat.

Scolit la Paris, doctor in drept la Sorbona, Alexandru Lahovary cunoaste o cariera de succes, ocupand functii importante in aparatul de stat, fiind ministru in guvernele conservatoare de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dupa moartea sa, survenita in 1897, Partidul Conservator comanda sculptorului francez Antonin Mercier realizarea unei statui care sa ii perpetueze memoria. Ioana Beldiman, in bine-documentata lucrare de doctorat “Sculptura franceza in Romania (1848-1931)” noteaza : « Lahovary este reprezentat ca orator in picioare, in contrapost, cu mana dreapta intinsa…vesmantul fiind redingota. La baza monumentului, in dreapta, se afla alegoria masculina a Dunarii, dupa tipologia clasica a nudului reprezentand un fluviu, amintind trecatorilor din vestitul discurs al lui Lahovary: “Aceasta Dunare este a noastra, a dus la Mare mai mult sange romanesc decat apa”. In stanga, o alegorie a Romaniei agricole, figura feminina in picioare, in costum national, il omagiaza pe distinsul demnitar ». Banii pentru comanda statuii au fost adunati prin subscriptie publica, ceea ce demonstreza respectul deosebit pentru marele om politic, asa cum a fost cazut si cu alti lideri importanti precum I. C. Bratianu, Lascar Catargiu sau Pache Protopopescu.

Tot in piata Lahovary ne este recomandata Casa Oamenilor de Stiinta, fosta casa a lui Basil Assan, celebrul explorator si comerciant, primul roman care a ajuns in Antartica si care a facut inconjurul lumii. Necunoscut publicului larg (nu am gasit nicio biografie pana acum a sa ori vreo fotografie), Basil Assan este si detinatorul primului automobil din Bucuresti. Aici s-au filmat si cateva scene din “ Supravietuitorul » lui Sergiu Nicolaescu.

Plimbarea noastra continua pe strada Ermia Grigorescu catre Piata Cantacuzino si Gradina Icoanei la intrarea careia troneaza statuia lui Gh. Cantacuzino Rafoveanu (1845-1898), directorul ziarului « Vointa Nationala ». Monumentul, comandat sculptorului francez Ernest Dubois in 1903, a fost inaugurat in 1904. Aceeasi Ioana Beldiman il prezinta pe larg : « Figura feminina in bronz reprezinta Presa, alegorie ce surprinde prin investirea unei tipologii formale traditionale, cu semnificatiile unei institutii moderne. Personajul tine in mana dreapta un condei, iar cu stanga prezinta cartea deschisa a istoriei recente a Romaniei, pe file fiind inscrise nume de pasoptisti deveniti membri ai Partidului Liberal…Eugeniu Carada a fost sufletul realizarii comenzii ». Initial, monumentul a fost amplasat in Piata, dar a fost deplasat in 1930 la intrarea in parc. O intrare care sambata este pazita de jandarmi si politisti, caci urmeaza o procesiune religioasa.

Trec repede prin parc spre Biserica Anglicana. Zambesc cand ajung in fata ei, pentru ca alti pasionati de fotografii sunt acolo si isi fac numarul. Astept sa termine si trag un cadru de ansamblu.

De la Biserica ies spre Dionisie Lupu, nu inainte de a fotografia graffiti-ul de pe Arthur Verona. Imi amintesc de numeroasele festivaluri organizate pe aceasta strada, poate cea mai animata din intreaga capitala, un loc care ar trebui transformat intr-o zona pietonala. Pana sa ajungem acolo, va mai dura putin.

Pe strada Dionisie Lupu ni se recomanda Casa Librecht (actuala Casa a Universitarilor), una dintre putinele cladiri in stil gotic din Bucuresti, ce adaposteste un cochet restaurant.

Privirile imi sunt atrase si de casa de la intersectia cu Maria Rosetii, cu balcoanele iesite, putin ondulate. Aduce putin cu Hundertwasser. De pe strada ce poarta numele sotiei revolutionarului pasoptist C. A Rosetti cotesc la dreapta pe Str. David Praporgescu.

Numele i se trage de la eroul roman din Primul Razboi Mondial, asa cum ne aminteste o placuta amplasata pe casa generalului, cazut vitejeste pe campul de lupta. Imediat dupa casa, gasim un club/bar excellent (Que Pasa) si, la intersectia cu Batistei, intalnim Biserica Batistei, a carei poveste o citim in ghid. As fi vrut sa intru, dar, din pacate, biserica este inchisa si nu pot decat sa fotografiez pietrele de mormant din gradina si dudul vechi de cateva secole.

Pe Jean Louise Calderon se afla un restaurant cochet, cu mancare buna si preturi acceptabile, dar nici de aceasta data savoarea preparatelor nu ma face sa ma opresc.

Ma opresc, in schimb, in fata statuii lui I. L. Caragiale, ridicata vizavi de casa in care a locuit dramaturgul. Un zambet (amar de data asta) ma trezeste putin din boemia plimbarii prin zona linistita. Povestea statuii este desprinsa din ireal: modificata dintr-o statuie care il reprezenta pe Lenin, a fost plimbata intre Teatrul National si locul actual, la cativa pasi de un bloc-turn care incalca orice regula de urbanism prin inaltime si sfideaza orice logica. Daca mai punem ca si un cersetor doarme la cativa pasi de ea si este mazgalita cu graffiti, tabloul este complet. Lipseste doar nea Iancu sa se dea jos si sa transcrie tabloul intr-o satira care cu siguranta ne-ar incanta asa cum o fac nenumarate altele.

Zambetul amar de mai devreme dispare pentru ca intru in schitul Darvari, aflat pe strada cu acelasi nume : dau un ocol lacasului de cult, cufundat in pace sufleteasca cu muzica bizantina se aude pe fundal. Se construiesc chilii noi, iar linistea este “deranjata” doar de toaca de la Biserca Icoanei, care isi cheama credinciosii la slujba. Darvari impresioneaza prin albul perfect in care este vopsit, culoare ce se impleteste canonic cu zapada ce inca nu s-a topit, pazita de brazii din fata chiliilor. Incepe sa se insereze iar mirosul lumanarilor si sunetul de toaca parca nu sunt din Bucuresti, ci de undeva dintr-un schit din munti.

Vraja dureaza insa putin. Intors la strada, trec pe langa Biserica Icoanei, unde credinciosii asteapta sfintirea icoanelor si cuvantul primarului sectorului. Fata de linistea Darvariului, Biserica Icoanei freamata si ma indeparteaza. Voi veni cu alta ocazie, negresit, insa acum nu e loc de vizite sau de rugaciune.

Ma indrept spre Scoala Centrala, monument de arhitectura de la inceputul veacului, ce probabil va fi mascat de construirea unui bloc-turn. NU pot sa nu imi ascund un sentiment de furie : in loc sa participe la sfintirea de icoane, le-as sugera autoritatilor sa sfinteasca un loc liber si sa nu il inece cu turnuri de « rea-credinta ».

Revin in Piata Icoanei si intru in Parcul Ioanid, rebotezat nu de mult Parcul Ion Voicu, in memoria marelui violonist. Cine vrea sa cunoasca mai indeaproape « Lotizarea si Parcul Ioanid » ii recomand cu placere cartea Cristinei Woinaroski. Autoarea prezinta pe larg cladirile construite la inceputul secolului trecut un model extraordinar de convietuire, unde bunul-gust arhitectural se impleteste cu cel al design-ul interior pentru a modela unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucuresti. Semn ca se poate. Din pacate bustul lui Ion Voicu, cu soclu de gresie sparta ma readuce cu picioarele pe zapada si termin turul cu o nota de tristete  in Bulevardul Dacia, de unde ajung repede la metrou la Romana. Ma uit la ceas si vad ca nu a durat mai mult de 90 minute. Revin saptamana viitoare.

Bibliografie:

Bucuresti si imprejurimi. Ghid turistic, Editura House of Guides, 2009

Ioana Beldiman, Sculptura franceza in Romania (1848-1931),  Editura Simetria, 2005

Cristina Woinaroski, Lotizarea si Parcul Ioanid, Editura Simetria, 2007