Drumetie cu cantec

Foto: x-summer.blogspot.com

Facem o mica pauza binevenita de hidratare si schimbat cateva cuvinte cu alpinistii care au dormit la refugiu, ne pregatim ascensiunea. Mai cantam un cantec de drumetie la chitara, pentru imbarbatare, drumul va fi dificil si nu vrem sa ne prinda noaptea aici, mai ales ca s-ar putea sa avem o intalnire nu prea placuta cu Mos Martin.
Este 9.00. Vremea e buna, iar in fata noastra crestele spectaculoase ne aduc surprize. O familie de capre negre apare pe neastepatate dorind sa ne spuna bun venit, insa se sperie de veselia noastra galagioasa si fug. Creaturi aproape perfecte, se unduiesc ca si cum stancile ar fi fost un drum lin. Le urmarim cu privirea pentru cateva secunde, de parca muntele le-a inghitit dintr-o data. Plecam mai departe cu o amintire atat de frumoasa…
Prima saritoare, prima problema, pe care o rezolvam repede cu cordelina. Ca de obicei, pe aceste vai inguste, atentie la pietrele care vin de sus sau la cele pe care le discloca cel care merge primul. Este recomandata o casca de protectie pentru a evita neplacerile.
Urmatoarea saritoare (25-30m) este dificila si preferam sa o ocolim pe partea stanga. Urcam un perete masiv si alegem un brau care sa ne intoarca in vale. Surpriza? Numeroase flori de colt. Zambim, mirosim, si ne bucuram de aceste minunate plante ocrotite de lege.
Ajungem pe firul vaii fara probleme serioase si ne continuam catararea. Un sunet scurt de sus si urmeaza sperietura: o avalansa de pietre se abate asupra noastra si ne adapostim sub prima stanca. Cred ca muntele vrea sa ne incerce abilitatile de cataratori sau poate ca o gasca de ursi vrea sa ne faca o farsa nu prea placuta. E, asa sunt ursii mai glumeti din fire, copii toata viata lor. Din acest moment, ne concentram si tresarim la sunetele care vin de sus. Ne-am invatat lectia.
O noua saritoare ne pune pe ganduri. Aleg partea stanga, printre stanci, partea drepta parand destul de nesigura datorita ierbii. Piatra pare a fi mai sigura, insa fisura e destul de complicat de trecut fara coarda. Aleg peretele din stanga, destul de abrupt, dar ajung cu bine inapoi pe fir. Vroiam sa ies in dreptul pitonului sa tragem cordelina, insa n-a mers. Nu-i nimic. Ma proptesc bine cu picioarele de doua stanci uitandu-ne la firul vaii,  si tin bine de cordelina. Destul de riscant, dar iese bine, si toata gasca e ok.
Mai departe, se pare ca iesim din vale, insa suntem treziti de realitate. Mai e mult pana sus. Ocolim de data asta valea prin dreapta, pe un masiv perete cu gandul ca putem macar sa ne tinem de jnepeni si sperand sa nu dam intr-un perete si sa fim nevoiti sa coboram. Suntem norocosi si dupa ce trecem de jnepeni, un brau scurt la stanga ne aduce la ultimul horn mare din vale. Alegem o portita ingusta spre stanga prin care iesim si continuam ascensiunea pe peretele din stanga. Suntem in Brana Mare si rasuflam usurati. Hornul Gelepeanu este ultimul obstacol pana in platou. Maret si ignorant, releul Costila e in fata noastra, nici nu vrea sa vada ca drumeti voiosi il saluta.

Creaturi ciudate pe crestele muntilor…
Facem o pauza, am urcat destul de greu, oasele se odihnesc putin, scoatem din rucsace cateva conserve, incropim rapid un foc, fetele vesele ne canta un cantec amuzant, iar noi baietii stam si le privim admirativ acompaniindu-le la chitara. Veselia se termina cand deasupara noastra apare un norisor negru. Vrem sa pornim la drum, dar ne zicem ca e frumos tare aici in inima muntelui, asa ca ramanem. Desi ploaia ne uda pana la piele ne uscam intr-o pestera, unde se povesteste ca salasuieste o creatura ciudata cu  parul cenusiu si un fel de coama alba, ingusta ce scoate urlete cumplite de ti se ridica parul pe ceafa.
Imaginatia e bogata, dar dupa ploaie iesim, spre asfintit sa luam o gura de aer si in departare se vede o umbra sprijinita de o stanca, ridicat pe picioarele din spate. Pare imens. Cred ca are in jur de doi metri si o privire cumplita. Se uita cateva clipe la noi si apoi  dispare printre brazi in salturi uriase, cum n-am crezut ca e in stare vreun animal. Unii au spus ca sigur fusese un lup cenusiu solitar si am coborit  pana la locul cu pricina. Aici urme de sange si capul unui manz destul de dezvoltat. Cum ajunsese manzul in locul acela, unde oamenii trebuiau sa foloseasca pitoane si fringhii, ramine o enigma. Cei care coboara din Babele in  pestera Ialomicioarei, acolo unde speologii au descoperit si merg in amontele raului, pot vedea, dupa ce trec de o bucata de padure, o mica stana solitara unde 9 caini imensi isi fac datoria de paznici ai turmei. Stana a fost atacata pana acum de doua ori de ciudata creatura care, straniu, in loc oi, a preferat de fiecare data sa plece cu cate un porc din cei crescuti de ciobani pe langa turma.  De fiecare data a venit numai in noptile cu luna plina, de unde si credinta oamenilor ca nu ar fi lup ci varcolac, despre care, in credinta populara, se spune ca iese la vanatoare doar in noptile in care luna este plina sau este acoperita cu un halou rosiatic.
Se zice ca acel halou trezeste instinctele criminale in legendarele creaturi si le fac sa atace chiar si oamenii, fara a se teme de ceva. Aceasta  experienta  inficosatoare si  fascinanta ramane in urma. Mai avem o jumatate de ora si ajungem la Sfinx unde o sa instalam tabara peste noapte.

Drumul care leaga Omul de Babele
Drumul ramane in urma cu toate izvoarele si urcusurile lui abrupte, stancile solitare si peretii de piatra sunt alaturi de noi in incercarea temerara de a ajunge in varf. Am auzit deseori cum oamenii spun ca vor sa cucereasca muntele. Eu cred ca e cu totul invers, Bucegii te cuceresc prin toata maretia lor, iti aseaza la picioare covorul de muschi, caprioarele si ciutele, capra neagra, iti ofera flori de colt in dar, peisaje incrustate in piatra, dar mai ales senzatia care iti patrunde in suflet si iti ramane scrijelita pe inima, a  apusului de soare deasupra norilor, simtind ca vrei sa strigi de sus celor din vale ca lumea e a ta pentru cateva clipe.
Ii multumim muntelui ca ne-a primit. Ne rugam la crucea Caraiman pentru cei care ne privesc zambind de sus alaturi de Dumnezeu. Briza vantului e soapta lor rasunind ca un ecou in urechile noastre, multumind pentru curajul nostru si respectul ce il purtam muntelui.
Am ajuns in virf, langa Sfinx si sfatuitoarele Babe. Ne asezam, nu pentru ca suntem obositi ci pentru a privi comod visul din fata noastra. Inmarmuriti in fata inundarii rosiatice a intregii vai ne cufundam in linistea asurzitoare. Timpul se opreste in loc si toate placerile vietii se contopesc intr-o singura vedere de la 2500 de metri pe care sa o expediezi acasa celor dragi. Asa o sa si facem: am asezat trepiedul, am fixat panorama si am setat automat aparatul pentru a face cea mai incantatoare poza de grup. In acest  timp ne-au apucat talentele artistice, fetele vesele dand tonul cu melodia vanatorilor temerari. Nu prea ne aduceam aminte versurile dar cateva am retinut: “Cand eram tanar fecior eram fala muntilor, umblam ziua la vanat prin codru verde de brad/ porneam cu roua-n picioare, pe urma de caprioare “ sau poate mai bine zis capre negre sau buie sau alte creaturi.
Tabara era asezata si tot ce mai trebuie sa facem este sa spunem noapte buna, ne vedem dimineata caci oricat de tineri suntem aerul tare si Bachus ne-au venit de hac. Am preferat cortul, insa daca va aflati in zona va puteti odihni la Cabana Malaiestilor, Cabana Diham, Cabana Poiana Izvoarelor, Cabana Trei Brazi, Caminul Alpin (unde ne-am si cazat) .
Dupa un mic dejun copios la conserva drumul spre vale pare a fi mai usor. Desi unii dintre noi ar fi preferat sa luam cabina, decizia finala, pentru a ne merita titulatura de  iubitori ai muntelui, a fost sa o luam la pas prin hatisuri.
Suntem dotati, asa ca nu ne facem probleme decat sa ajungem la timp la alpinistii care deja au mancat “gratarul” promis de noi de o mie de ori .
Si totusi o sa fie norocosi in privinta asta gasind din intamplare pe drum, in vale o bacanie intesata de carne de vinat si porc.
Berea s-a desfacut, focul de tabara s-a aprins… petrecerea poate sa inceapa.

“Orice calatorie, afara de cea pe jos, e dupa mine o calatorie pe picioare straine; a avea la indemana un tren, roatele unei trasuri sau picioarele unui cal inseamna a merge sezand si a vedea numai ceea ce ti se da, nu insa si tot ce ai voi”

Calistrat Hogas – Pe drumuri de munte

Este iarna peste tot, in jurul si deasupra noastra. Ninge constant de cand am intrat in traseu de la Chiril de pe valea Bistritei, iar pe jos stratul de zapada capata consistenta cu fiecare metru pe care-l castigam in altitudine.

De data asta am plecat doar trei pe Rarau. Ramiro, Stefan si cu mine. Vremea, dar mai ales faptul ca, cu doar trei saptamani in urma mai fusesem aici ii facusera pe multi sa ramana acasa ori sa se indrepte spre alte poteci.

Azi ne propusesem sa ajungem plecati din Chiril (725 metri) pe platoul Raraului, iar acolo sa dormim la una din stanile din zona. Marcajul este punct albastru pana la schitul Rarau, dupa care se poate continua pana la motel sus, pe triunghi galben. Un traseu usor cu o diferenta de nivel de 800 metri care in 3-4 ore te duce direct din civilizatie in mijlocul naturii. Mergem repede pana la schit, de acolo o luam pe marcaj si dupa doar un kilometru hotaram ca a sosit si vremea noastra, parasim stalpii de inalta tensiune si o luam direct in sus dupa gps. Ninge, vizibilitatea scade si vantul ne ia in primire, rafale puternice aproape ca ne pun la pamant ori ne fac sa mergem precum niste melci, mai mult cu spatele. Cu mana aproape inghetata pe gps merg primul. Incet, pentru a nu ne distanta prea mult unul de celalalt, intre noi distanta fiind de maxim 30 de metri.

Aveam salvat pe gps doar un punct, cel al locului de campare unde se afla stana. Restul traseelor erau din Ceahlau, unde fusesem ultima data.

Cagula de pus pe fata e in rucsac, iar ochelarii de protectie sunt deja inghetati. Vantul sufla puternic, dar macar nu mai avem de urcat. Avem deja putin mai mult de trei ore de cand am plecat si in curand ar trebui sa ajungem. Afara e iarna si in curand intunericul va fi la el acasa. Toate ca toate, dar sa ajungem la stana inainte de lasarea serii. Odata ce vom intra nu vom mai fi in bataia vantului, iar frigul nu-l vom mai simti atat de aspru. Singura problema momentan e vizibilitatea redusa; caut sa mergem cat mai repede si setez scara gps-ului la 30 de metri. Imi spune ca ar mai fi vreo 60 de metri pana la stana, punctul e introdus corect, cu mana mea, dar inca nu se vede nimic in vijelia de afara. Metrii pana la destinatie se reduc simtitor, merg doar cu ochii pe display si doar uneori ii mai ridic insa fara rezultat.

In sfarsit respir usurat, undeva in fata se vede ca o naluca stana pe care o cautam de jumatate de ora. Daca nu am fi avut gadgeturile tehnologiei moderne ne invarteam mult si bine in jurul ei, caci mai degraba o nimeream cu un bulgare de zapada decat sa o vedem.

Insa nu e stana noastra, a noastra era parca mai primitoare, mai curata si cu lemne pregatite de data trecuta (stiam ca o sa revin curand pe aici). Doar ca greul a trecut; luam o mica pauza cat sa ne tragem sufletul dupa care o luam pe curba de nivel spre cea de-a doua stana, deja “stana noastra”. Chiar si fara vizibilitate ne descurcam repede si intr-un sfert de ora am ajuns acasa. Pentru noi e cea mai frumoasa casa pe care ne-am dorit-o vreodata; pentru altii poate o vila in Malibu ori pe Coasta de Azur. Pentru noi cateva scanduri si un acoperis deasupra capului, un izvor ori iarna un ceaun de zapada pe care sa-l punem la topit sunt cele mai dragi lucruri care ni se pot intampla.

Ne scuturam de zapada ce a inghetat pe noi si ne pregatim sa ne schimbam cu alte haine uscate din rucsac. Pana aici am facut putin peste patru ore in conditii de iarna si vizibilitate zero, ajutati de ochiul calauzitor si vigilent, gps-ul.

O mica sedinta tehnica si hotaram ca la frigul care e afara (cam -14⁰ C) si la ceasul ce nu arata inca ora 17⁰⁰ lemnele ramase de data trecuta nu ne vor ajunge. Asa ca trecem la lucruri administrative. Caram lemne pe care le taiem si le bagam inauntru. Crengi sau butuci grosi, ramurele numai bune de aprins focul ori crengi cazute pe jos in bataia vantului si ascunse in zapada, toate isi gasesc intrebuintare.

Izvorul ce-l stim e inghetat bocna asa ca odata aprins focul si dezghetate inimile incepem sa adunam zapada ce s-a asternut pe acoperisul stanii. Si caram atat de multa … cu atat mai multa cu cat focul incepe sa incalzeasca stana. Fara a fi facut un calcul stiintific, cam de 5-7 ori mai multa zapada ca si volum comparata cu cantitatea de apa rezultata. Depinde si de zapada, a noastra era afanata si proaspat cazuta.

Si cum orice treaba trebuie gandita temeinic, hotaram ca primul lucru ce-l vom manca e o supa fierbinte. Carasem de data asta (traseul fiind mai scurt, nu foarte dificil tehnic si cunoscand in general locurile) lucruri pe care cu alte ocazii nu le-am fi pus in rucsaci: asa ca cei patru cartofi, doi morcovi, cepele de rigoare plus sfecla rosie luata din beci de la mama de acasa intra in vizorul nostru. Ati mancat vre-odata supa din zapada topita cu toate minunatiile de mai sus, plus cateva supe instant impreuna cu o mana de fidea in intunericul noptii, dar la lumina flacarilor unui foc intr-un peisaj feeric (noi asa l-am simtit chiar de era intuneric afara) si la aproape -15⁰ C?

In fine, supa a iesit multa si cum nimic nu se arunca aici, mancam cam cate trei castroane de om. Ar fi trebuit sa fie felul doi, dar trecem direct la o cana de vin fiert cu multa scortisoara si piper, alaturi de cateva feliute de sunca prajite fie pe pietrele incinse din care facusem vatra focului fie direct pe jarul incins.

De ceaunul cu ceai v-am spus? Cel mai bun ceai tot pe munte se bea, facut la fel din zapada topita, cu multa lamaie, cateva coji de portocala si (de data asta, experimental) doua batoane de scortisoara. Nu ne-am lasat pana ce nu l-am baut pe tot!

Povesti de munte, amintiri si povete pentru cei mai noi din grup in ale muntelui, priviri trase cu coada ochiului la termometrul ce-l pusesem afara si care scade incontinuu, combinate cu o muzica in surdina de la telefon sunt si fac deliciul serii.

Ne bucuram ca suntem in stana, caci de am fi fost nevoiti sa intindem cortul in vijelia ce s-a starnit afara nu ne-am mai fi simtit asa de confortabil. Suntem doar trei, asa ca cortul ce l-am carat cu noi are loc sa se desfasoare in stana, asa cum mai facusem si cu alte ocazii, in alti munti.

Inainte de a intra la somn inchidem usa stanii (pana atunci ramasese deschisa pentru a putea respira si aer curat nu doar fum si cautam sa ne strangem tot bagajul insirat te miri pe unde si a-l baga in cort. Daca nu dimineata totul ar fi fost inghetat bocna.

E asa de bine si cald in sacul de dormit. E cald si in cort, diferenta de temperatura dintre interiorul stanii si interiorul cortului e cam de 15 grade. In favoarea cortului …

Pentru a doua zi (duminica) ne propusesem sa coboram spre Campulung Moldovenesc prin Munceii Insirati ai Raraului, dar cum somnul a fost dulce si calduros, trezindu-ne mai degraba spre amiaza decat odata cu cantatul cucosilor (de munte sau nu) hotaram instantaneu sa coboram prin cheile Moara Dracului. Rezervatie naturala, cheile sunt pe cat de scurte pe atat de spectaculoase. Lungimea lor de aproape 80 de metri le fac mici si usor de trecut. Inaltimea peretilor de pana la 30-40 metri cat si portiunile inguste de pana la 3 metri le fac insa spectaculoase.

Dimineata mai alimentam focul cu cateva lemne doar pentru a mai topi ceva zapada pentru un ceai fierbinte cu multa lamaie. In curand apar si alti doi prieteni ce au stat la statia meteo si purcedem la drum. Traseul pleaca chiar din fata stanii in care am dormit asa ca odata ivita prima fereastra de vreme buna incepem coborarea.

La inceput putin tematori (caci iarasi nu vedem decat pana intr-o suta de metri in fata, apoi din ce in ce mai rapizi odata intrati in padure si cu poteca si semnele de marcaj mai bine conturate pierdem repede altitudine. De pe la 1450 metri la cat eram in stana ajungem la 1100 metri cam intr-o ora. E zona in care daca nu stii bine traseul e posibil sa te pierzi. In fata noastrs e o gospodarie de la cosul careia iese fum. Semn ca e locuita, mai ales ca doi dulai ne intampina plini de elan muncitoresc. Acum cativa ani in zona asta pierdusem cam o ora pana sa prind traseul, acuma, avand avantajul experientelor trecute tinem dreapta si in curand reintram in padure. Pe copaci semnele de marcaj (cruce rosie) sunt bine aplicate asa ca dupa inca trei sferturi de ora ajungem in chei.

Impresionante si in acelasi timp schimbate de la ultima trecere pe aici, in urma cu vreo patru ani. Podetele din lemn au fost luate de viituri asa ca pentru a nu “intra la apa” trebuie sa ne strecuram cu grija. Stanga, stanga, dreapta sus, urcare, coborare si aproape am iesit. Traversarea nu e grea, insa iarna nu-i ca vara. Daca vara iti mai permiti sa-ti uzi pantalonii ori bocancii din picioare, acum asta ar echivala cu inghetarea aproape instant a echipamentului. Deci trebuie doar un pic de atentie. Atenti cu noi si cu picioarele noastre pentru ca nu cumva gheata sa ne joace feste.

Iesim in curand din chei intregi si doar cu un obiectiv putin murat.

Urmeaza un drum lung pe Valea Caselor cam de 5-6 kilometri. Mergem repede, chiar foarte repede caci ne dam seama ca si pana aici ne-am miscat foarte bine si e posibil sa nu pierdem celebra pizza din centrul orasului cu putin noroc. Aproape ca zburam si cu putin noroc in fata liceului militar prindem un autobuz care ne lasa exact in centrul orasului. O luam aproape la fuga spre gara (ieri noaptea s-a schimbat si mersul trenurilor) si dupa ce ne cumparam biletele de tren ne ducem spre locul nostru in care servim semicina de seara.

Cabana meteo si Pietrele Doamne

De la stana noastra pana la autobuz/sosea am facut cam trei ore mers destul de repede, asa ca mai avem timp si de a savura o mancare gustoasa. Dupa care in tren si spre casele noastre, caci a doua zi urma sa ne impartim fiecare la locul de munca. Pana cand? Probabil pana la urmatoarea iesire.

In incheiere cateva sfaturi ori remarci de care ar trebui sa tineti cont atunci cand mergeti pe munte.

Nu e bine sa va aventurati neechipati pe trasee montane pe care nu le cunoasteti sau fara a avea macar pe cineva cu experienta alaturi de voi. Multe accidente sau probleme care se semnaleaza pe munte sunt doar din vina turistilor.

Nu uitati, studiati vremea probabila de acasa inainte de a va aventura pe munte. Se zice ca mereu timpul probabil este bun, cine greseste e turistul care nu si-a luat toate masurile pentru a-si duce la bun sfarsit iesirea/excursia.

Muntele poate fi comparat cu o biserica; intrati cuviinciosi si respectuosi si iesiti la fel de pe munte. Si fiind frate cu romanul (muntele sau codrul), nu uitati ca la intoarcere sa va carati si deseurile, ambalajele ce le-ati facut. Daca o cutie sau o caserola plina o puteti cara in spate la urcat e foarte normal sa o puteti cara si la coborare mai ales ca este goala.

Fiti respectuosi cu cei ce-i intalniti pe poteci; poate va veti intalni cu oameni ce urca pentru prima data pe munte sau cu adevarati cunoscatori ai locurilor. Salutati si dati “buna ziua”. E un semn simplu de respect care nu costa nimic, dar poate oferi mult.

Priviti, simtiti si admirati muntele. Pericolele pot fi evaluate dinainte daca aveti experienta, daca nu ascultati-i pe cei mai experimentati din grup. Daca nu ascultati oamenii cu care va intalniti pe poteca ori sfaturile Salvamontului.

Nu apelati pentru orice lucru marunt la serviciul Salvamont. Multi de acolo fac asta din dragoste si pasiune pentru a putea salva pe cineva cu adevarat aflat la greu. La greu inseamna mai ales situatii disperate, de viata si moarte. Inainte de a forma numarul magic al Salvamontului, ar fi bine sa va intrebati din a cui vina va aflati la greu … de cele mai multe ori raspunsul e “din vina mea sau a inconstientei/bravurii mele”.

Pana data viitoare, mergeti si iubiti, respectati muntele.

Numai de bine!

LEGENDA PANAGHIEI
Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stinca de piatra rece, fara inima si suflet. Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, cind au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adinc din adincul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blindeta din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima.

Si, pentru ca sa nu fie pingarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon; si albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare.

Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile isi pot inchipui. Si din inaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de pe culmile cele mai de sus ale pamintului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amindoi s-au indragostit: si ceasuri intregi se oprea soarele din calea lui in rascrucile cerurilor ca s-o priveasca, infasurind-o in razele sale.

Si pina intr-atita s-a marit ziua si noaptea asa de tare s-a micsorat, ca, mai pe ce sa-si dea amurgul mina cu zorile (…). Si s-a tinguit noaptea lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a miniat si a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara de acum inainte decit imbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritorilor si nici sa mai zadarniceasca, dupa voia patimilor lui, cerestile si neclintitele intocmiri de veacuri ale miinilor sale.

Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai vazut, de aici inainte, pe Soare in puterea tineretii si in floarea cerestii lui frumuseti. Jalea si aleanul a cuprins sufletul si inima ei si, zile intregi si nopti intregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Si de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa mine in graba pe cele mai usoare si mai dulci dintre vinturile lor spre culmile inalte ale Ceahlaului si spre codrii ce umplu, ca o negura, prapastiile lui adinci.

Si deodata glasuri dumnezeiesti se urcara din vai pina la Panaghia si-i imbatara auzul, ii atinsera fata si-i uscara lacrimile (…). Erau soaptele vintului cu frunzele, erau adierile rasaritului si ale apusului, ce veneau incarcate de miesmele departate ale cimpiilor inflorite…

Dumnezeu ii implini voia (…) iar cind dadu sa coboare inapoi spre pestera pustnicului Ghedeon, simti ca picioarele ei prinsera radacina in pamint si nu se mai putu urni. Dadu sa plece, trupul ii era rece si impietrit. Voi sa ridice miinile, dar miinile ei ramasera lipite de trup, cuprinse si ele de recea lui incremenire de stinca. Si incerca sa strige (…) incercarea ei ramase zadarnica. Iar cind voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele peste luminile lor si un intuneric nemarginit o cuprinse (…). Panaghia se prefacuse in stinca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se imbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vinturile dulci si mingiioase ale rasaritului si apusului.

LEGENDA MUNTELUI CEAHLAU
Despre Muntele Ceahlau se spune ca s-a facut din porunca imparateasca. Dorind ai apara pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Rasarit, imparatul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat porunca sa se inalte acest munte pentru a pune o stavila in calea navalitorilor. Pentru a fi dusa la indeplinire porunca imparateasca, au fost adunati toti robii luati de la Decebal, carora li sa adus la cunostinta greaua incercare la care trebuiau sa faca fata. Trebuiau sa aduca si sa aseze, pe locul viitorului munte, piatra peste piatra, stinca peste stinca, pina cind gramada se va fi ridicat suficient de inalta pentru a-l multumi pe imparat. Truda a fost cumplita. Cei mai multi au pierit datorita epuizarii dar, in final, porunca a fost indeplinita. Imparatul, multumit de cele facute, a cerut ca in virful muntelui sa fie asezata o toaca.

Un soldat a primit porunca sa stea de straja si sa bata toaca ori de cite ori o vedea navalind vrajmasii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta pina intr-o zi, cind o sageata vrajmasa il rapuse pe soldat si nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit dusmanii pe tara ca roiu…

LEGENDA VIRFULUI TOACA (LEGENDA URIESILOR)
Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cindva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de inalti si de tari. Si-au adus cu dinsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pina da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pina acum asa ii spune.

Dar intr-o iarna, a dat in ei o molima de s-au prapadit batrini si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luind putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s-au urcat sus in plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gind celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare cite un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stinci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca in ziua in care isi schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni in peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmind orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, cind mindrul soare si vinturile limpezira haul, cu-n stinjen se saltase Ceahlaul…

Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazind pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare in munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. Intr-un tirziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormint de piatra, acolo unde-i aflara. In anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au intepenit-o acolo sus, pe virful cel mai inalt. Si de atunci, in fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbati, femei si copii, fac o slujba in sobor, cinstind mormintul acelor uriasi.

Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare ii zice Toaca, iar celuilalt ii spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri in jos, acolo unde lumina-i fara spor, ii jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Uriesilor…

LEGENDA CLAII LUI MIRON
Cu multi ani in urma, un cioban batrin, venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obisnuia sa-si pasca oile prin acele locuri pline de verdeata, poposind deseori linga aceasta stinca, mai cu seama in noptile cu luna.
Pe ciobanul Miron, caci asa ii fusese lasat numele, Dumnezeu il daruise cu harul cintului si se povesteste ca doinea din fluierul sau ca nimeni altul. Si atit de minunate erau doinele lui, incit toate vietatile padurii, vintul, izvoarele, stincile, dealurile si poienile il ascultau ca vrajite.
Si atit de dragi ii fura toate acestea ciobanului Miron si atit de drag le ramase si el tuturor, incit se crede ca a ramas sa moara acolo, linga stinca cea mai ascutita.
Astazi, cele doua stinci cunoscute sub denumirea de “Claile lui Miron” reprezinta un punct de atractie pentru turistii care urca pe Ceahlau prin Poiana Maicilor

LEGENDA PIETREI LACRIMATE
Pietrei Lacrimate nu i se mai cunoaste povestea. Semanind cu chipul unui om care plinge, legenda ei s-a pierdut odata cu trecerea timpului. A ramas doar forma. Misterioasa, provocatoare, hranind inchipuirile celor care o privesc si incearca sa-i patrunda secretul. Despre ea unii spun ca ar semana cu o ursitoare, altii ca seamana cu un indragostit.
Unii se tem de ea, altii o privesc cu evlavie. Povestea ei, insa, poate ca nu o vom sti cu adevarat niciodata.

In numarul din martie al Vacantelor,  aparut un un articol despre Valea Costilei, una dintre cele mai spectaculoase vai nemarcate din Bucegi. A fost prima la care ne-am gandit cand am hotarat sa mergem in week-end ”undeva pe munte”. Promitem si alte vai in weekendurile urmatoare. Deocamdata, descriem Costila pe scurt, din pacate fara a denumi toate vaile si crestele peste care am trecut si fara poze. Ideea de a descrie cate o vale nemarcata si de a transforma blogul intr-un dedicat vailor din Bucegi (si nu numai) ne-a venit pe acolo. Promitem ca urmatoarele vai vor fi descrise complet si cu fotografiile aferente. Si avem atatea in plan.

Informatii utile:

Tren: Ploiesti Sud (04.06)– Cimpina (4.45)– Busteni (6.05)
Echipament: cordelina, eventual ham si 2 carabe, casca
Sfaturi: pe vale nu exista sursa de apa, asa ca ar fi bine sa nu plecati fara 1,5l apa/persoana
Timp: Caminul Alpin – Refugiu Costila 2h; Refugiul – Releul Costila 4h, Costila – Babele 1h
Coborare: Babele – Caraiman – Jepii Mici – 3h sau Babele – Piatra Arsa – Jepii Mari 4h
Numar telefon: 0-SALVAMONT adica 0725.826.668 sau 0244.321.656 / 0728.289.430
Sef Salvamont: 0726.130.377

Trusa de prim-ajutor: pansament, leucoplast, atela de lemn, spirt

Prima problema – trenul a avut in intarziere 45 minute si a ajuns la Busteni la ora 7.05, in loc de 6.05. De la gara pornim spre Caminul Alpin, de unde incepe traseul pe care ni l-am propus astazi. Iesim in strada principala, facem dreapta (inspre Azuga), apoi prima strada la stanga ( str. Valea Alba) ne va duce pana la Camin. De aici pleaca traseul marcat cu triunghi rosu pe care il incepem incet-incet prin padure. Dupa aproximativ 30-45 min, in fata noastra poteca se desparte: marcajul spre Pichetul Rosu –Malaiesti ne trimite la dreapta, dar alegem poteca nemarcata spre stanga (la un moment dat prindem marcajul de banda albastra) ce ne va scoate la Refugiul Costila dupa inca o ora. La 9 fara 10 suntem in fata refugiului.

Dupa o mica pauza binevenita de hidratare si schimbat cateva cuvinte cu alpinistii care au dormit la refugiu, ne pregatim ascensiune. Este 9.00. Vremea e buna, pe moment, insa peste aproximativ o ora intram intr-un nor de care scapam abia in platou. Din pacate, ratam prilejul de a vedea crestele spectaculoase, branele si numeroasele capre negre, peste care vom da abia la iesirea din vale. Prima saritoare, prima problema, pe care o rezolvam repede cu cordelina. Ca de obicei, pe aceste vai inguste, atentie la pietrele care vin de sus sau la cele pe care le discloca cel care merge primul. Este recomandata o casca de protectie pentru a evita neplacerile.

Urmatoarea saritoare (25-30m) este dificila si preferam sa o ocolim pe partea stanga. Urcam un perete masiv si alegem un brau care sa ne intoarca in vale. Surpriza? Numeroase flori de colt. Zambim, mirosim si mergem mai departe. Ajungem pe firul vaii fara probleme serioase si ne continuam catararea. Un sunet scurt de sus si urmeaza sperietura: o avalansa de pietre se abate asupra noastra si ne adapostim sub prima stanca. Din acest moment, ne concentram si tresarim la sunetele care vin de sus. Ne-am invatat lectia.

O noua saritoare ne pune pe ganduri. Alegem partea stanga, printre stanci, partea drepta parand destul de nesigura datorita ierbii. Prefer piatra, insa fisura e destul de complicat de trecut fara coarda. Aleg peretele din stanga, destul de abrupt, dar ajung cu bine inapoi pe fir. Vroiam sa ies in dreptul pitonului sa trag cordelina, insa n-a mers. Nu-i nimic. Ma proptesc bine cu picioarele de doua stanci (pe sub binem trece firul vaii) si tin bine de cordelina. Destul de riscant, dar iese bine.

Mai departe, se pare ca iesim din vale, insa suntem treziti de realitate. Mai e mult pana sus. Ocolim de data asta valea prin dreapta, pe un masiv perete cu gandul ca putem macar sa ne tinem de jnepeni si sperand sa nu dam intr-un perete si sa fim nevoiti sa coboram. Suntem norocosi si dupa ce trecem de jnepeni, un brau scurt la stanga ne aduce la ultimul horn mare din vale. Alegem o portita ingusta spre stanga prin care iesim si continuam ascensiunea pe peretele din stanga. Suntem in Brana Mare si rasuflam usurati. Hornul Gelepeanu este ultimul obstacol pana in platou. Maret si ignorant, releul Costila e in fata noastra. Gata, am facut-o si pe asta.

Vedem in departare drumul care leaga Omul de Babele si mergem alene pana la Cabina de la Babe.