Au fost putine momentele in care eu am fost mai fericita ca atunci cand am simtit mirosul cafelei si imaginat deja gustul amarui al acesteia, alaturi de starea de bine pe care o promitea. Asa a fost in diminieata sosirii noastre in Damasc.
Dupa doua nopti, si zile, nedormite din cauza unei alte deplasari, urmase noaptea petrecuta in avion si aeroporturi intre Bucuresti si capitala siriana. Adunate, insumau cam vreo saptezeci de ore, motiv pentru care cofeina devenise o necesitate mai mult decat o placere.

Ajungem la hotel, facem cazarea si asteptam sa ni se pregateasca camerele. Iar in holul hotelului, imbietorul miros se raspandea dintr-o sursa pe care eu nu o identificasem. Inca. Dar atunci cand un domn, imbracat intr-un costum ce aducea cu cele de prin cartile cu povesti despre turci, trecu pe langa mine cu un ibric mare, aurit, si o palma plina de canite, o idee mai mici decat cele in care beau ardelenii palinca, atunci am identificat sursa. M-am uitat lung, dar, cu toata pofta, nu am avut curaj sa cer. Domnul mergea de ici colo prin hol, oferind barbatilor cafea in cescutele lui. O fi dat numai barbatilor, gandesc, si imi pun pofta in cui… sau nu. Intreb ghidul, care tocmai se ivise cu una din canitele minunate in mana, daca pot si eu sa primesc un pic de cafea. Cu sa nu, imi spune, si cu un zambet larg il cheama pe domnul cu licoarea. Mi se toarna, cu miscari ample, vreo doua guri de cafea. Ma uit lung in cana, multumesc cu un zambet cam chinuit si ma gandesc ca decat deloc… Ghidul ma avertizeaza ca e tare. Tare intr-adevar, tare buna, ma gandesc eu, si din doua inghitituri termin cafeau. Abia atunci imi dau seama ca avea o aroma si un miros pe care eu nu il mai intalnisem la cafea, si aveam ceva vechime si pasiune in preparatul si servitul fierturii. Hell, spune ghidul. Ma uit lung la el, si sa va imaginati ca vorbeam engleza, asa ca hell-ul lui nu se potrivea cu restul conversatiei (pronuntat hel, cuvantul inseamna in engleza iad). Pricepe nedumerirea mea, si imi explica ca aroma era data de un condiment pe care arabii il denumesc hell, si care face parte din metoda traditionala a prepararii cafelei aici, o cafea care iti este oferita, prin prisma aceluiasi traditional, in aproape orice magazin in care intri, chiar daca nu esti mereu client. Nu stiu ce inteleg ei prin tare, dar in mod sigur aveam definitii diferite, caci eu mai am nevoie de miraculoasa bautura.
Mai primesc, pe diferite cai, inca trei portii, si adun asa vreo patru cafele. Pe a cincia nu mai curaj sa o cer, caci privirea ingrijorata a domnului cu ibric si canite imi taie repede elanul. Dar nu si dependenta creata instantaneu de cafeaua arabeasca. O dependenta care avea sa creasca intr-atat incat a dus la o investitie serioasa in kilograme din amestecul de cafea si hell. Dar si in cautari indelungate pentru a descifra misterul condimentului si a unei metode de a procura aceasta cafea, alta decat un alt drum in Siria.
Cardamon. Acesta este rezultatul. Este denumirea cunoscuta de noi a condimentului arabesc hell. Al treilea, ca pret dupa sofran si vanilie, din lume, este folosit in principal in condimentarea cafelei, neutralizand toxicitatea anumitor alcaloizi, avand si multe alte beneficii care nu pot fi trecute aici. Un gust care creaza doua reactii, fie iti place, fie il urasti. Nu exista cale de mijloc. Pentru mine a creat, pe langa dependeta, o conexiune permanenta cu Siria, cu orasul plin de culoare si desertul monocrom.
Asa ca, singura varianta este sa il incercati si sa va decideti. Insa oricare ar fi verdictul, nu aveti cum sa il ignorati, caci aroma cafelei cu hell va v-a fi alaturi, insotindu-va din bazarul damaschin, cel întortocheat, aglomerat si galagios, pana in stepa siriana cu pastori nomazi, si dincolo, la nisipurile ce acopera ruinele Palmyrei.

Si ma intreb, (cu rautate?!), oare ce ii insoteste pe strainii care ne viziteaza tara, si cu dependenta pleaca ei de la noi?

Marcella Dragan

A fost cam linişte pe aici, si acum vin si cu o explicatie. Dar nu numai cu atat. Vreau sa prezint, pe cat de scurt se poate, o alta tara unde am fost plecata, explicand astfel si liniştea…
O alta tara? Probabil ca va intrebati ce are de-a face o alta tara cu turismul romanesc. Probabil ca nimic, doar ca, din poveste, in mintea unora s-ar putea naşte idei care ar ajuta turismul romanesc, sau poate ar da naştere la idei de vacanta pentru altii, sau, pur si simplu, ar fi o poveste frumoasa, care ar schimba perceptia despre acea tara. Care tara?
Siria. Iar daca acum va trec prin minte imagini cu femei acoperite din cap pana in picioare cu o panza neagra pe o caldura infernala, care merg ca niste umbre in spatele barbatilor, sau copii desculti dar inarmati cu pusti mai mari decat ei, acele imagini le veti intalni doar in mintea voastra, si nu in Siria. Parte a lumii arabe, atat de neinteleasa de noi occidentalii, condamnata de mai mari platei ca tara terorista, Siria nu are nimic in comun cu imaginea pe care o avem majoritatea dintre noi despre ea. E o tara care acum se deschide lumii, o tara deschisa lumii, care incearca sa atraga turistii catre comoara inimaginabila de cultura, istorie si frumusete pe care o detine.

O prima specificare despre politica Siriei, ne palce sau nu, politica dicteaza viata unei tari, asa ca… Tara a fost si inca mai este un regim autoritar, nu se poate spune ca nu. Bashar Al-Assad, presedintele actual al tarii este insa tipul de conducator care nu se incadreaza la fix in linia trasata de tatal sau, Hafez al-Assad, decedat in 2000. Medic de profesie, cu studii in Londra, noul lider vine cu o abordare in conducere mai deschisa, introducand internetul, de exemplu, precum si o serie de reforme economice. Nimic spectaculos, veti spune, insa aici intervine diferenta de mentalitate dintre noi, accodentalii, si ei, arabii. Ei nu vor o schimbare rapida, o prefera pe cea lenta din tara lor, iar exemplu dat de cei cu care am vorbit a fost unul socant: „uitati-va la voi in Romania, voi ati vrut o schimbare brusca…” Nu am avut cum sa-i contrazic.
Si atata timp cat au ce manca, cat statul ajuta pe cei saraci, chiar este o tara cu multi saraci, si o recunosc si ei, dar si statul ii ajuta cu adevarat, primesc bonuri inclusiv si pentru a-si cumpara haine, iar combustibilul este subventionat de stat, motiv pentru care este atat de ieftin, ei bine, atata timp cat au ce le trebuie si nu tin mortis sa fie impotriva conducerii, sunt liberi, pot trai o viata linistita. Asa ca, imaginea lui Bashar Al-Assad intalnita peste tot, chiar si pe geamurile masinilor, nu este un lucru impus de sus, ci este un gest care porneste din inima, din dorinta lor de a-si arata aprecierea pentru conducatorul care le transpune in realitate speranta intr-o libertate araba si nu o democratie occidentala, trasa la indigo, care nu tine cont de specificul tarii in care ar trebui aplicata.
Privind tara si cultura prin ochii lor este practic singura modalitate de a intelege si a te bucura de minunile Siriei. Aceasta diferenta de mentalitate este cea care impiedica turistul occidental sa se bucure si de frumusetea oamenilor, nu doar de cea a locurilor. Iar exemple pentru a sustine acest lucru am adunat destule de-a lungul sederii mele in Siria. Nu am sa le enumar pe toate, nu acum. Va povestesc totusi un caz, care o sa va ajute enorm, odata ajunsi acolo. Ei nu au nimic fixat, batut in cuie, definitiv… sau orice alte sinonime veti gasi. In Siria totul se negociaza, totul poate fi schimbat si totul se rezolva. Absolut totul, doar ca uneori dureaza sau nu urmeaza calea care a fost stabilita la inceput. Una din pateniile noastre, vizita la Palmyra, care a suferit atatea modificari ale datei si orei de plecare, de le-am pierdut si noi numarul, desi puteam alege doar o zi din cele trei pe care le aveam libere pentru a face aceasta calatorie, iar decizia finala a fost luata undeva dupa miezul noptii, la un restaurant, intre doua narghilele si cateva zeci de telefoane dintre ghid, sofer, un alt ghid, si… a doua zi plecarea era la ora sase dimineata. In cele din urma totul a fost rezolvat, deci stresul nostru a fost inutil si complet inexplicabil pentru oamnenii din fata noastra care ne priveau complet nedumeriti…
Povestea despre aceasta calatorie, alaturi de multe altele, spre inima desertului sirian, desi practic este doar teren arid, o stepa, si nu desert, o veti afla in zilele urmatoare, iar fotografiile vor aparea in urmatorul numar al revistei, cel din septembrie.
Poate de acolo, din povesti si din fotografii, unii, asa cum am sperat la inceput, vor gasi surse de inspiratie pentru calatorii, iar altii vor vedea ca o tara mai saraca decat noi, si cu o serie de probleme greu de ignorat la nivel mondial, este totusi capabila sa isi valorifice, conserve si prezinte comorile turistice mai bine decat noi, gasind astfel o motivatie in a face la fel…

Marcella Dragan