[Călătoria-expediţie RAPAPATATIERRA 2011 s-a desfăşurat sub auspiciile Ministerului Afacerilor Externe, Societăţii de Geografie din România, revistei "Vacanţe şi călătorii"]

Revista „Vacanţe şi călătorii” a revenit, de la o vreme, în atenţia cititorilor nu numai cu un format nou şi o grafică de mare ţinută, ci şi cu iniţiative de mare respiraţie privind promovarea valorilor turistice autentice, atât străine cât şi româneşti. În plus, revista a venit în întâmpinarea unor iniţiative de mare deschidere, precum cea privindu-i pe adevăraţii MARI ROMÂNI. Mă refer la acei compatrioţi care au reuşit să realizeze lucruri deosebite, să marcheze istoria anumitor locuri şi chiar timpuri. Şi România a dat oameni care au contribuit la mai buna cunoaştere a planetei, la descifrarea unora dintre tainele ei, care au relevat omenirii anumite locuri, populaţii, elemente de civilizaţie. Şi românii au fost călători de excepţie (nu doar simpli voiajori), ba chiar exploratori, precum Emil Racoviţă, Iuliu Popper, Ilarie Mitrea, pentru a aminti doar câţiva dintre aceştia (mai există şi alţii).
„Vacanţe şi călătorii” a fost prima publicaţie care a anunţat şi prezentat călătoria-expediţie, pe care, personal, am botezat-o RAPAPATATIERRA (de la RAPA Nui/Insula Paştelui, PATA   gonia, TIERRA del Fuego). A fost, totodată, revista care a găzduit – şi o face în continuare – serialul închinat marilor călători şi exploratori români, de la care a pornit ideea unei asemenea întreprinderi. Deja au văzut lumina tiparului Ilarie Mitrea şi Iuliu Popper, iar în următorul număr va fi prezentat Emil Racoviţă. Ilarie Mitrea a cercetat timp de 25 de ani cel mai mare arhipelag al Planetei, cel indonezian, şi a realizat colecţii faunistice inestimabile, unele prezente şi astăzi în Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti. Iuliu Popper – în fapt primul, cronologic, prezentat în revistă – a fost un personaj aparte (rege neîncoronat al Ţării de Foc, erou de roman şi de film), care va rămâne însă drept cel mai mare cercetător al interiorului regiunii de la capătul lumii (hărţi, un atlas de excepţie etc.). Urmează Emil Racoviţă, moldoveanul cu sânge princiar care a fost naturalistul faimoasei expediţii „Belgica” (1897-1899) – prima din istorie care a iernat în apele subantarctice –, cercetător al Patagoniei continentale şi al Ţării de Foc, savant cu adevărat de talie internaţională (fondator al biospeologiei şi al primului Institut de Speologie din lume, plus alte contribuţii de excepţie).
„Ideea este arhitectonică”, afirma în urmă cu peste 200 de ani marele filosof german Immanuel Kant, totodată, fapt mai puţin cunoscut, şi unul dintre precursorii geografiei. Ideea unor expediţii precum cea recentă, RAPAPATATIERRA 2011, s-a cristalizat în timp, în urma unor călătorii de mai mică anvergură şi a unor vii discuţii purtate cu un împătimit în domeniu, Cristian Hristea, unul dintre cei mai buni ghizi turistici internaţionali. Personal, printre altele, am fost preocupat dintotdeauna de marii călători şi exploratori, cărora le-am închinat unul dintre puţinele dicţionare enciclopedice publicate în lume (Căutători de noi tărâmuri, 1987, cu trei ediţii următoare, în 1997, 2004 şi 2007, ultima intitulată Navigatori. Călători. Exploratori. Mică enciclopedie), un consistent capitol din cartea „Paşi pe Terra” (1983), o serie de articole  (între care cel de anvergură închinat lui Thor Heyerdahl în primul număr al revistei Milleniul III), numeroase emisiuni de radio.
Dintre multele iniţiative şi intenţii (şi „drumul spre Infern este pavat cu bune intenţii”, zicea Dante!), unele au avut şansa reuşitei, între care două episoade din expediţia «Traseele marilor religii» (1995 şi 1996) – cu sprijinul deosebit al Ministrului Tineretului şi Sportului de atunci, domnul Alexandru Mironov –, «Pe urmele civilizaţiilor hindusă şi budistă» (2007) şi «Pe urmele civilizaţiei mayaşe» (2008), însă la ultimele două eu n-am fost şi participant efectiv. Iar acum, RAPAPATATIERRA-2011, pe urmele a trei mari personalităţi în domeniul explorării: Thor Heyerdahl, Emil Racoviţă şi Iuliu Popper.
În ceea ce priveşte această călătorie-expediţie – şi pot, oricând, explica această sintagmă, în sensul că nu a fost vorba doar de o simplă călătorie turistică –, cei 11 membri au participat, probabil, din motive diferite, deşi cu toţi şi-au asumat, cel puţin iniţial, obiectivul principal al acesteia: cunoaşterea la faţa locului şi promovarea meritelor unor înaintaşi ai noştri – doi români şi un norvegian, toţi trei adevărate simboluri ale curajului şi acţiunii în spiritul idealurilor nobile ale umanităţii. Dincolo de inerentele, se pare, animozităţi ce apar atunci când mai mult de o persoană călătoreşte în spaţii claustrofobe şi/sau pe distanţe mari, vreau să cred că niciunul dintre membrii „RAPAPATATIERRA 2011” nu neagă plusurile acesteia:
● cunoaşterea adevărată, la faţa locului, a meritelor celor trei mari exploratori, dar şi a istoriei naturale şi culturale a locurilor străbătute, graţie unor ghizi de excepţie, incredibil de bine pregătiţi;
● cunoaşterea spaţiilor acordate compatrioţilor noştri în cel mai sudic şi reprezentativ muzeu din lume privind extremitatea meridională a Americii de Sud (Museo Maritimo. Fin del Mundo), ambii bucurându-se de spaţii ce pun în umbră alţi exploratori ai extremităţii australe a Americii (în plus, Iuliu Popper este prezent şi în Museo Territorial. Fin del Mundo, cu informaţii şi fotografii inedite);
● acceptarea de către oficialii de la Museo Maritimo. Fin del Mundo (domnul Carlos P. Vairo, director, doamna Maria Alejandra Rosell, director adjunct) a plasării celor două plăcuţe comemorative privindu-i pe Iuliu Popper şi Emil Racoviţă.
În final, le mulţumesc şi, totodată îi felicit pe conducătorii revistei „Vacanţe şi călătorii” – domnii Aurel Borşan, director, şi Cristian Hristea, redactor şef – pentru o asemenea politică editorială, neaducătoare, mai mult ca sigur, de profit financiar, dar în mod cert de profit cultural şi prestigiu editorial.
Să auzim de (mai) bine şi de (mai) multe călătorii-expediţii similare!

Profesor SILVIU NEGUŢ

Un proiect implinit. "Vacante si Calatorii" va saluta din Insula Pastelui

Dacă stai de vorbă cu localnicii, aceștia îți spun că este insula situată ”la răsărit de soare și la apus de lună”. Au numit-o RAPA NUI – adică ”Pământul cel Mare” și TE PITO O TE HENUA – ceea ce înseamnă ”Buricul Pământului”.

Karen Rapu Riroroko – localnica aflată pe post de ghid, căreia i-am oferit numărul din septembrie–noiembrie al revistei Vacanțe și Călătorii, publicație partener al proiectului ”Pe urmele marilor călători și exploratori români” – admirând turnurile înalte ale bisericilor maramureșene descrise în ediția respectivă a remarcat că acestea privesc spre cer …”Da” – i-am răspuns. ”Este dorința noastră de a ne apropia de Divinitate”. ”Să știi că și noi mai avem un nume pentru Insula Paștelui: MATA KI TE RANI, adică ”Ochiul care privește spre cer”.

Moaii, imensele blocuri de piatră în formă umană ce privesc către interiorul insulei (cu excepția celor de la Ahu AKIVI – care sunt orientați cu fața spre ocean), îți dau impresia că se uită spre cer pentru a-i binecuvânta pe localnici. O întreagă legendă, inundată în mister până astăzi, plecând de la KAVE HEKE – bătrânul ce l-a sfătuit pe cioplitorul TAI HARE ATUA cum sa îi cioplească pe cei ce vor proteja și vor aduce bunăstare insulei, se țese în jurul acestor fascinante chipuri, unele grele de peste 80 de tone. Statuile au fost create și puse pe o platformă numită ”ahu”, loc de invocare a spiritelor și înhumare a morților, pentru a apăra tribul care le-a ridicat, dar și pentru a aduce prosperitate și fertilitate. Se credea că în ele sălășluiesc spiritele morților dragi, cei care îi iubesc și care vor veghea la bunăstarea și fericirea acestora. Au fost cioplite din piatră vulcanică, fie la poalele vulcanului RANU KAU, dar mai cu seamă la poalele colinelor RANU RARAKU și duși peste tot în insulă.

Cum au fost realizate, transportate și ridicate aceste creații extraordinare este și astăzi un subiect disputat, mai ales că atunci când a fost pus în picioare moai-ul cel mare, de 82 de tone, de la Ahu TANGARIKI, macaraua s-a rupt. La început, moaii au fost de dimensiuni mai mici, apoi din ce în ce mai mari, ajungând până la 7,4 și chiar 12 metri și cu o greutate de peste 80 de tone, punându-li-se și o PUKAO (piatră rotundă, de culoare roșu inchis), ce semnifica coafura localnicilor la ceremonii, de fapt părul bogat, strâns deasupra capului.

Era perioada când insula prospera, însă fiind de mică întindere și situată la 3700 de km de țărmurile Americii de Sud și la 4000 de km de Polinezia, resursele s-au epuizat. Situația a devenit dramatică, lupta de supraviețuire luând forme de canibalism, mai ales copiii erau sacrificați de cei înfometați. Vânturile și clima în schimbare a afectat în rău vegetația de pe insulă. Cu timpul, moaii cei protectivi nu au mai putut ”îndeplini” dorințele celor ce-i ridicaseră. Nu mai erau folositori sau, din contră, în luptele tribale trebuiau distruși. Așa s-a făcut de au fost mulți aruncați la pământ, construindu-se desupra lor …

În zilele noaste, mai cu seamă după venirea lui Thor Heyerdahl – cel ce a început o primă ridicare a acestor imense statui în anii ’60 și care a descris acțiunea, cu șarm, în cartea sa ”Aku Aku”, autoritățile din Insula Paștelui, teritoriu aflat în jurisdicția guvernului chilian, au reamenajat o mare parte a locurilor de ceremonii, culminând cu restaurarea celor 15 moai de la Ahu TANGARIKI.

Cristian Hristea

Foto si comentarii: Doina Tataru

Cristian Hristea

Cristian Hristea, in apropierea ghetarului Spegazzini

Când întrebi pe cineva ”Gigi, unde mă duc?”, răspunsul, de multe ori, este ”În Patagonia!”. Cred că este o expresie care s-a încetățenit la începutul secolului al XX-lea, atunci când s-a emigrat în masă din Europa spre această zonă.

Pe cât de măreți sunt munții, lacurile și, mai ales, ghețarii Patagoniei – a cărei întindere măsoară aproximativ un milion de km pătrați, cu atât mai aspră este stepa ei, unde o serie de plante și arbuști cu o rezistență extraordinară la vânturile năprasnice (care depășesc 100 km/ oră) domină peisajul.

Pentru cei care au venit aici, a fost o luptă imensă de a stâpâni natura și a putea rezista. S-au creat ferme – așa numitele estancia – cele mai multe pentru creșterea oilor, singurele animale domestice care s-au adaptat condițiilor aspre de climă și hrană.

Lâna a devenit principalul venit, oierii de aici călătorind în căruțe imense la început și apoi cu ajutorul camioanelor pe care le încărcau cu baloturi de lână până la porturile de la oceanul Atlantic, deplasare care dura timp de o lună sau două. Vindeau lâna și își luau provizii pentru încă un an. Așa decurgea viața în Patagonia secolului XX …

Oameni întreprinzători, patagonezii au început însă să caute și alte surse de venituri. Și ce era mai la îndemână, decât … turismul.  Având lacuri minunate (cel mai intins fiind lacul Argentino) și ghețari imenși, de 15 până la 75 de km, precum Perito Moreno, Upsala sau Spegazini, și-au propus să transforme zona într-o oază de turism și au reușit. Pe timpul verii, ajungând la cinci zboruri zilnice, pline de turiști. Iar prețurile sunt pe măsură, adică ridicate.

Am observat acest tip de turism și în Ushuaia, dar și în Insula Paștelui. Este vorba despre turismul scump sau – cum i-am spune în glumă, citându-l pe scriitorul Ioan Grigorescu cu care am petrecut mult timp pe mapamond, la filmările serialului ”Spectacolul lumii” – turismul șampanie.

Deocamdată, în toate cele trei zone numerate mai sus (Patagonia, Țara de Foc și Insula Paștelui) nu prea este loc de turismul ieftin sau – cum tot așa, cum glumeam la filmări – de turismul Coca-Cola.

Cristian Hristea

(careia ii multumesc pe aceasta cale pentru rabdare)

Continuam partea a doua a calatoriei lui Basil Assan, de aceasta data in Ceylon, Singapore sau Malacca.

Ceylon

Plantatie de ceai in sud-estul Asiei

La debarcader, o placa cu litere mari consilizaza pe straini  a deschide umbrelele, pentru a evita accidentele de insolatiune. Ca prima curiozitate sunt barcile cingaleze, compuse din doua trunchiuri de arbori asezate parallel, cel mai subtire servind a face imposibila rasturnarea. O alta curiozitate sunt carutele cu doua roate subtiri, originare din Japonia si numite inritktcha, trase de un aramiu cingalez care are drept costum un simplu pantalon de baie si care te duce mai iute ca calul, pentru o plata de 40 de centime pe ora. Sunt niste trasuri mari, trase de boi cocosatI (zebu), care merg asemenea foarte iute. O alta curiozitate sunt puncas, niste mari eventaliuri, atirnate din tavan .

Arbore de cauciuc

La hotelul “Goll Face”, intr-o enorma sala de mincare, puncas este inlocuit cu servitori care stau linga fiecare persoana, facind vint cu evantaliul si departind mustele. Erau mai multe muste decit mincare si mai multi servitori decit clienti. Peste 100 de servitori cu picioarele goale, cu parul ca damele, cu un mic coc si cu un peptene de os, trec peste mese, asa ca esti ametit vazindu-i imbracati pe toti in alb. Nu voi insista asupra excursiunilor pe care le-am facut, insa, in Ceylon, unde am studiat fabricatiunea uleiului de coco, nu pot trece cu vederea excursiunea la Kandy, 500 metri inaltime, si la Peradenia, cea mai frumoasa gradina botanica din lumea, care ocupa 60 de hectare de suprafata. Clima la Kandy este foarte placuta. “Queen Hotel” este proprietatea unui ungur, care a locuit mult in Bucuresti; fusese pe timpul razboilui ruso-româno-turc reprezenantul casei “Pomery”. El a introdus aceasta sampanie in România. In fata hotelului este un lac frumos, cu o insula. Ocolul lacului se face cu trasura in timp de o ora. Intilnesti tot felul de arbori necunoscuti: Arborele de pine, Baniani, Mangostini, Arborele de cauciuc, Durianul, cit stejarul de mare si care face nipte fructe cit dovlecii. Palmieru in evantaliu, numit arborele calatorilor, pentru ca in niste cavitati de la nasterea frunzelor gasesti intotdeauna apa de baut.

Foto: www.holani.com

Am vazut palmieri Talipot infloriti. Ei fac floare la 50 de ani o data, apoi mor. Biblia cingaleza e scrisa pe foi de Talipot. La templul budist – inconjurat de un sant mare, in care altadata se cresteau crocodili si unde acum sunt broaste testoase – am intrat in camera rezervata bibliei secrete. Acolo, un popa budist sta inchis pe dinauntru. Se bate la usa, si, dupa un minut de asteptare, popa, in haine galbene, cu capul ras, apare si-ti arata mai intii o brosura franceza, in care ti se da sa citesti paragraful “ce este religiunea budista”, apoi iti deschide biblia secreta scrisa pe foi numai de Talipot, cu scoarte de lemn si infasurata cu sfoara.

Afara, in jurul templului, ard lampi cu ulei de coco. Fidelii aduc daruri zeului Biddha sau, mai bine zis, dintlui zeului, dinte care se conserva aci ca o reliquie putin autentica. Darurile se compun din flori si din cornete de hirtie galbena, continind bucatele de lemne mirositoare, canella (scortisoara), canfor. In China, darurile sunt niste betisoare impregnate intr-o substanta care le face sa arda ca luminarea. In Japonia, darurile sunt niste speteze de brad pe care fidelii isi scriu numele. Acolom banii se arunca in niste cutii mari, asezate la altar si, inainte de a arunca banul, fiecare bate din palme si trage un fel de clopot pentru a destepta atentiunea zeuluim care e considerat ca doarme intruna. Parerea mea este ca, in realitate, se desteata atentiunea celorlalti fideli, antrenindu-i sa arunce si ei gologani.

O orchestra compusa numai din tobe, suna cu furie si, la plecare, tobosarii ma acompaniza pina la poarta. In Ceylon intilnesti foarte des elefanti domestici; ei sunt bine dresati si fac fel de fel de nazdravanii, supunindu-se la ordinele cornacilor lor. Asa, ei pun pe acesti negri pe dintii lor, ii ridica cu trompa. Pentru a te sui pe spinarea lor, ei prefera sa intinda un picior, facind ca un fel de plan inclinat. Caci le vine mai greu a se aseza jos cu cite patru picioarele. Mincare lor de predilectiune sunt niste craci groase de copac. Am gustat si ereau dulci.

Fabricarea ceaiului este o industrie foarte delicata. In Ceylon ceaiul se recolteaza nu numai opt luni pe an, ca in Indii, dar continuu. Cingalezele vin pe seara la fabrica cu cosuri pline de foile cele mai tinere culese. Ele se usuca pe etajere de pinze inclinate, se ruleaza in niste masini cu aburi si care au o actiune analoaga cu frecarea intre doua palme, se cerne, facindu-se patru calitati, se usuca din nou la niste aparate numite « Siroco », ce functioneaza cu aer cald, apoi se ambaleaza in cutii de lemn captusite cu foi se staniu, pentru a suporta umezeala marii. La Colombo e o mare consumatiune de cutii de lemn pentru ceai si un bun debuseu pentru scindurile de brad din România.

Am vizitat pe celebrul « Hagenbeck », care este furnizorul tutulor menajeriilor si gradinilor zoologice din lume si care vinduse mai multi serpi domnului Câmpineanu din Bucuresti. Domnul Hagenbeck (fiul) m-a consiliat ca, daca Guvernul român ar dori sa imfiinteze vreodata o gradina zoologica, sa nu cumpere direct animale din locurile de provenienta, ci de la sucursalele din Hamburg sau alti vinzatori din Europa, caci e mai sigur ca animalele vor trai, fiind deja aclimatzate. In ultimul sau transport, opt elefanti i-au murit pe vapor, iar o girafa a murit tocmai cind intra pe poarta gradinii zoologice din Londra.

In 22 ianuarie 1898, ziua plecarii mele din Ceylon, se vede in India o eclipsa totala de soare. Linia de totalitate a eclipsei incepea din apropiere de Bombay si se termina in muntii Himalaya, avind o latime de citiva kilometri. Am regretat ca, din cauza carantinei ce ar fi trebuit sa fac in locurile contaminate de ciuma, n-am putut vedea aceasta eclipsa totala, fenomen grandios, care m-a impresionat foarte mult.

In extremitatea Asiei – Singapore

De la Colombo la Singapore am facut sase zile pe un vapor englez al companiei “Peninsular and Oriental”, denumita pe scurt P&O, si n-as sfatui pe nimeni sa calatoreasca pe vapoarele engleze. Cele mai bune sunt cele germane, apoi vine vapoarele franceze; cele austriece sunt vechi si demodate. Un vapor, dupa 5 ani, nu mai valoreaza decit jumatate din pretul de cumparatoare, caci perfectionamentele in constructiune sunt foarte repezi.

In a cincea zi de navigatiune, de pe vaporul “Coromandel”, apar coastele insulei Sumatera, posesiune holandeza, bogata in petroleu. Tot in acea zi, vaporul atinge insula Pola Pinang, unde m-am scoborit. Din cauza frumusetii naturei si din cauza marelui interes ce am avut, vazind pentru prima oara un oras chinez, m-am antrenat luind numeroase vederi instantanee si era sa perd vaporul, daca amiralul Seymour, seful escadrilei engleze din marile Chinei, care se afla pe acelasi vapor, nu intervenea pe linga capitan pentru a ma astepta.

Insula Pinang, desi se ridica abia la 800 metri seasupra marii, desi aproape de Ecuator, totusi clima ei este asa de placuta, incit mul multi comercianti si functionari din Amdras si calcutta vin sa restablieasca aci sanatatea lor delabranta. Cind, acum 100 de ani, capitanul Hight lua posesiune de aceasta insula in numele Engliterei, se istoriseste ca el a recurs la un curios mijloc de a defrisa localul actualului oras de vegetatiunea deasa ce-l acoperea. El incarca tunurile cu monede de argint si trase in mijlocul tufisului, stiind bine ca malaezii se vor grabi sa curete locul ca sa gaseasca dolarii.

Malacca vazuta de Otilia Andrei

In peninsula Malacca se gasesc cele mai antice mine de cositor cunoscute. Lor li se atribuie “epoca bronzului”, care aliaj nu putea exista fara cositorul din Malacca. Am vizitat niste turnatorii care produc o treime din cositorul consmat pe glob.

In toate zilele ploua si riurile, intrerupte prin cataracte, sint periculoase pentru navigatiune. Malaezii, inainte de a incerca trecerea in barci a rapizilor, se opresc, implora stincele, le explica in detaliu importanta calatoriei lor, le arunca ofrande ca banani, nuci de betel si chiar pesmeti, daca un om alb ii acompaniza.

Flora e foarte bogata in tarile umede si calduroase. Arborul de gute-perca, special pentru cable submarine, nu se gaseste decit aci; palmieri de toate speciile, chincona etc. Ca plante de cultura sint orezul, tutunul, porumbul, radacini de tapioca, cafeaua ceaiul, cacao, dar mai cu deosebire piperul de Singapore este renumit. Acolo, sub Ecuator, unde nu exista anotimpuri, in toate zilele se seamana, se resadeste, se recolteaza.

Fauna cuprinde elefanti, rinoceri, tigri, un urs malez foarte gratios.

Antropologie

Foto: Serban Sergiu - Locuintele lacustre

Populatiunile salbatice din Malacca sint impartite in numeroase triburi, dupa viata pe care o duc; asa sunt: Orang-Ubu, oamenii riurilor, Orang-tambura, oamenii marii, Orang-utang, oamenii padurilor, care n-au case, petrec noaptea pe copaci si singurul lor avut este un cutit. Maritisul se face fara ceremonie, barbatul trebuie sa faca conchista femeii sale prin fuga; el ii lasa o oarecare distanta ca avns si, daca nu reuseste s-o prinda inainte de a ajunge la tinta cuvenita, ii este interzis de a-si incerca din nou norocul. Fiecare femeie apartine tribului, desi legata de primul ei barbat. La familiile nomade, copilul nu poarta numele mamei, dar acela a arborelui sub care s-a nascut.

Pescarii au un animal domestic foarte curios. Este sarpele boa, pe care il nutresc cu oua si orez, ca si pe copii, catei si pisici, cu care traiesc in buna armonie. {arpele boa este comanionul indispensabil al pescarilor. El se tine dupa ei ca un catel. Se incolaceste in fundul barcii, unde sta nemiscat, insa indata ce o furtuna se apropie, el isi ridica capul, iese din barca in mare si inoata catre casa. Pescarii atunci se grabesc a-l urma, spre a nu fi surprinsi de furtuna.

Singapore insemneaza orasul leului. Toate caile comerciale ale Pacificului si ale Oceanului Indian converg catre acest punct terminal, cel mai meridional a Asiei, numit capul Romania, linga care se afla insula si orasul Singapore. Acolo am continuat studiul meu asupra fabricatiuniei uleiurilor de coco, ilipes si mowra. M-am pus in legatura directa cu comerciantii, cumparind pentru fabrica noastra de lacuri, gome de Manila, de Macasar si de Noua Zeelanda, Singapore fiind tirgul central unde se intrepoziteaza multe articole din Filipine si insulele oceanice.

La o excursiune ce-am facut in peninsula, am avut placrea sa vad, in palatul sultanului din djohore, potretul marime naturala in ulei a marelui Duce de Coburg, parintele Principesei Maria. Asemenea, am vazut potretul M.S Regelui Carol al României si am simtit o indoita placere gasind acest portret la capul cel mai meridional al Asiei, la capul Romania. N-am putut afla originea acestei denumiri, nici provenienta acestor potrete la resedinta Sultanului Dtatului Djohore care, desi independent, totusi se afla in sfera de influenta a Engliterei si, ca orice stat musulman, recunoaste suprematia Sultanului de la Constantinopol.

In peninsula sint multe plante senzitive, ale caror frunze se inchid repede, indata ce la atingi. Adesea se gasesc in insula cite 4-5 tigri ce vin inot din insulele vecine. Serpii boa au cam disparut, insa prin odaile hotelului, pe pareti, vermuiesc alte lighioane mici, ca sopirle, niste gindaci bizari si furnici, caci geamuri nu exista; de asemenea, nici plapumi nu sunt necesare. Fiecare odaie are sala de baie si primul lucru ce trebuie facut la iesirea din pat este sa iei o baie, care, comparativ cu temperatura aerului, ti se pare rece, desi are 28 ° de grade. }intarii sunt foarte suparatori in clima aceasta umeda si calduroasa, in care europeanul cu greu se poate aclimata, si am regretat cind am primit saptamina trecuta stirea mortii amicului meu Schmidt, directorul fabricii de ulei din Singapore.

Navigatiunea in timp de cinci zile de la Singapore la Hong Kong am facut-o pe vaporul german “Saxen”. In tropice, soarele apune brusc, si pe o noapte constelata calatorii isi arata unii altuia Crucea Sudului, constalatiune ce nu se vede de la noi, ci numai in emisferul austral. Catre nord, Steaua Polara declineaza palida in fundul orizontului tropical, ca si un jalon mut care marcheaza distanta colosala ce ma despartea de patrie.

A doua si a treia zi o furtuna incepe a anunta intrarea in periculoasele mari ale Chinei. Imi aduc aminte cu neplacere dusurile ce le-am suferit in timpul somnului, cind am fost de doua ori udat pina la pele de apa de mare ce a navalit in cabina pe fereastra.