BLOG vacante&calatorii

[Călătoria-expediţie RAPAPATATIERRA 2011 s-a desfăşurat sub auspiciile Ministerului Afacerilor Externe, Societăţii de Geografie din România, revistei "Vacanţe şi călătorii"]

Revista „Vacanţe şi călătorii” a revenit, de la o vreme, în atenţia cititorilor nu numai cu un format nou şi o grafică de mare ţinută, ci şi cu iniţiative de mare respiraţie privind promovarea valorilor turistice autentice, atât străine cât şi româneşti. În plus, revista a venit în întâmpinarea unor iniţiative de mare deschidere, precum cea privindu-i pe adevăraţii MARI ROMÂNI. Mă refer la acei compatrioţi care au reuşit să realizeze lucruri deosebite, să marcheze istoria anumitor locuri şi chiar timpuri. Şi România a dat oameni care au contribuit la mai buna cunoaştere a planetei, la descifrarea unora dintre tainele ei, care au relevat omenirii anumite locuri, populaţii, elemente de civilizaţie. Şi românii au fost călători de excepţie (nu doar simpli voiajori), ba chiar exploratori, precum Emil Racoviţă, Iuliu Popper, Ilarie Mitrea, pentru a aminti doar câţiva dintre aceştia (mai există şi alţii). Citeşte mai departe…

Un proiect implinit. "Vacante si Calatorii" va saluta din Insula Pastelui

Dacă stai de vorbă cu localnicii, aceștia îți spun că este insula situată ”la răsărit de soare și la apus de lună”. Au numit-o RAPA NUI – adică ”Pământul cel Mare” și TE PITO O TE HENUA – ceea ce înseamnă ”Buricul Pământului”.

Karen Rapu Riroroko – localnica aflată pe post de ghid, căreia i-am oferit numărul din septembrie–noiembrie al revistei Vacanțe și Călătorii, publicație partener al proiectului ”Pe urmele marilor călători și exploratori români” – admirând turnurile înalte ale bisericilor maramureșene descrise în ediția respectivă a remarcat că acestea privesc spre cer …”Da” – i-am răspuns. ”Este dorința noastră de a ne apropia de Divinitate”. ”Să știi că și noi mai avem un nume pentru Insula Paștelui: MATA KI TE RANI, adică ”Ochiul care privește spre cer”. Citeşte mai departe…

Se spune de catre localnicii ca primii moai au aparut in secolul IX. Erau mici ca si dimensiuni  si erau ridicati pentru trei generatii. Apoi erau dati jos si se ridicau altii Cu timpul, dimensiunea lor a crescut si in secolele XII-XIII au ajuns la marimi uriase. Este perioada cind se cioplesc cei mai multi si se traseaza cele mai multe locuri de ceremonii numite Ahu, pe care  ei au  fost ridicati. S-a ajuns la 264 de Ahu-uri, avind  de la unul,  trei si cinci moai pina la 15.
Cam 10 persoane lucrau la realizarea unui moai. Primii moai au fost realizati,fiecare intr-un an. Apoi  a crescut productivitatea si timpul s-a scurtat la  sase luni. Cel mai important loc, unde s-au creat moaii, este vulcanul RANU RARAKU. Din tuful vulcanic de la poalele acestuia s-au creat acesti colosi. Triburile din insula veneau aici si comandau, dupa posibilitati, citi moai doreau si dimensiunile lor. Ajunsesera sa lucreze in acest loc circa patru mii de oameni.
Prima data se realiza fatamoaiului, apoi gitul, corpul si in cele din urma spatele. Cioplitul acestora se facea cu o piatra mai dura, cum ar fi bazaltul. Era o munca enorma. Dar si mai dificil era transportul -de multe ori pe kilometri intregi-si ridicatul lor. Citeşte mai departe…

Cristian Hristea, in apropierea ghetarului Spegazzini

Când întrebi pe cineva ”Gigi, unde mă duc?”, răspunsul, de multe ori, este ”În Patagonia!”. Cred că este o expresie care s-a încetățenit la începutul secolului al XX-lea, atunci când s-a emigrat în masă din Europa spre această zonă.

Pe cât de măreți sunt munții, lacurile și, mai ales, ghețarii Patagoniei – a cărei întindere măsoară aproximativ un milion de km pătrați, cu atât mai aspră este stepa ei, unde o serie de plante și arbuști cu o rezistență extraordinară la vânturile năprasnice (care depășesc 100 km/ oră) domină peisajul.

Pentru cei care au venit aici, a fost o luptă imensă de a stâpâni natura și a putea rezista. S-au creat ferme – așa numitele estancia – cele mai multe pentru creșterea oilor, singurele animale domestice care s-au adaptat condițiilor aspre de climă și hrană. Citeşte mai departe…

Silviu Neguţ

Ocupată prin surprindere de o bandă de desperados, mica exploatare auriferă este fortificată de aceştia pentru a putea preîntâmpina orice tentativă a stăpânilor de drept de a o relua.
Riposta, mai rapidă decât se aşteptau, avea să se manifeste într-un mod ciudat. În bătaia puştilor îşi face apariţia un grup de călăreţi care captivează atenţia „apărătorilor”, intrigându-i, totodată, prin siluetele ce înaintează parcă nestingherite sub ploaia de gloanţe. Dar exact în acele momente de maximă concentrare, din partea opusă şarjează adevăraţii stăpâni ai locurilor, semănând panică şi derută. Când bandiţii îşi dau seama că în bătaia puştilor n-au avut decât nişte manechine din paie în haine militare este deja prea târziu. Puţini au fost aceia care au reuşit să scape din această farsă à la „Cei trei muşchetari”, petrecută nu în Franţa lui Ludovic al XIII-lea ci – cu aproape trei secole mai târziu – în extremitatea australă a lumii locuite, respectiv în Ţara de Foc.
Citeşte mai departe…

Foto: Otilia Andrei

(careia ii multumesc pe aceasta cale pentru rabdare)

Continuam partea a doua a calatoriei lui Basil Assan, de aceasta data in Ceylon, Singapore sau Malacca.

Ceylon

Plantatie de ceai in sud-estul Asiei

La debarcader, o placa cu litere mari consilizaza pe straini  a deschide umbrelele, pentru a evita accidentele de insolatiune. Ca prima curiozitate sunt barcile cingaleze, compuse din doua trunchiuri de arbori asezate parallel, cel mai subtire servind a face imposibila rasturnarea. O alta curiozitate sunt carutele cu doua roate subtiri, originare din Japonia si numite inritktcha, trase de un aramiu cingalez care are drept costum un simplu pantalon de baie si care te duce mai iute ca calul, pentru o plata de 40 de centime pe ora. Sunt niste trasuri mari, trase de boi cocosatI (zebu), care merg asemenea foarte iute. O alta curiozitate sunt puncas, niste mari eventaliuri, atirnate din tavan . Citeşte mai departe…