BLOG vacante&calatorii

Text & Foto: Mihai Cibotaru

“Orice calatorie, afara de cea pe jos, e dupa mine o calatorie pe picioare straine; a avea la indemana un tren, roatele unei trasuri sau picioarele unui cal inseamna a merge sezand si a vedea numai ceea ce ti se da, nu insa si tot ce ai voi”

Calistrat Hogas – Pe drumuri de munte

Este iarna peste tot, in jurul si deasupra noastra. Ninge constant de cand am intrat in traseu de la Chiril de pe valea Bistritei, iar pe jos stratul de zapada capata consistenta cu fiecare metru pe care-l castigam in altitudine.

De data asta am plecat doar trei pe Rarau. Ramiro, Stefan si cu mine. Vremea, dar mai ales faptul ca, cu doar trei saptamani in urma mai fusesem aici ii facusera pe multi sa ramana acasa ori sa se indrepte spre alte poteci.

Azi ne propusesem sa ajungem plecati din Chiril (725 metri) pe platoul Raraului, iar acolo sa dormim la una din stanile din zona. Marcajul este punct albastru pana la schitul Rarau, dupa care se poate continua pana la motel sus, pe triunghi galben. Un traseu usor cu o diferenta de nivel de 800 metri care in 3-4 ore te duce direct din civilizatie in mijlocul naturii. Mergem repede pana la schit, de acolo o luam pe marcaj si dupa doar un kilometru hotaram ca a sosit si vremea noastra, parasim stalpii de inalta tensiune si o luam direct in sus dupa gps. Ninge, vizibilitatea scade si vantul ne ia in primire, rafale puternice aproape ca ne pun la pamant ori ne fac sa mergem precum niste melci, mai mult cu spatele. Cu mana aproape inghetata pe gps merg primul. Incet, pentru a nu ne distanta prea mult unul de celalalt, intre noi distanta fiind de maxim 30 de metri.

Aveam salvat pe gps doar un punct, cel al locului de campare unde se afla stana. Restul traseelor erau din Ceahlau, unde fusesem ultima data.

Cagula de pus pe fata e in rucsac, iar ochelarii de protectie sunt deja inghetati. Vantul sufla puternic, dar macar nu mai avem de urcat. Avem deja putin mai mult de trei ore de cand am plecat si in curand ar trebui sa ajungem. Afara e iarna si in curand intunericul va fi la el acasa. Toate ca toate, dar sa ajungem la stana inainte de lasarea serii. Odata ce vom intra nu vom mai fi in bataia vantului, iar frigul nu-l vom mai simti atat de aspru. Singura problema momentan e vizibilitatea redusa; caut sa mergem cat mai repede si setez scara gps-ului la 30 de metri. Imi spune ca ar mai fi vreo 60 de metri pana la stana, punctul e introdus corect, cu mana mea, dar inca nu se vede nimic in vijelia de afara. Metrii pana la destinatie se reduc simtitor, merg doar cu ochii pe display si doar uneori ii mai ridic insa fara rezultat.

In sfarsit respir usurat, undeva in fata se vede ca o naluca stana pe care o cautam de jumatate de ora. Daca nu am fi avut gadgeturile tehnologiei moderne ne invarteam mult si bine in jurul ei, caci mai degraba o nimeream cu un bulgare de zapada decat sa o vedem.

Insa nu e stana noastra, a noastra era parca mai primitoare, mai curata si cu lemne pregatite de data trecuta (stiam ca o sa revin curand pe aici). Doar ca greul a trecut; luam o mica pauza cat sa ne tragem sufletul dupa care o luam pe curba de nivel spre cea de-a doua stana, deja “stana noastra”. Chiar si fara vizibilitate ne descurcam repede si intr-un sfert de ora am ajuns acasa. Pentru noi e cea mai frumoasa casa pe care ne-am dorit-o vreodata; pentru altii poate o vila in Malibu ori pe Coasta de Azur. Pentru noi cateva scanduri si un acoperis deasupra capului, un izvor ori iarna un ceaun de zapada pe care sa-l punem la topit sunt cele mai dragi lucruri care ni se pot intampla.

Ne scuturam de zapada ce a inghetat pe noi si ne pregatim sa ne schimbam cu alte haine uscate din rucsac. Pana aici am facut putin peste patru ore in conditii de iarna si vizibilitate zero, ajutati de ochiul calauzitor si vigilent, gps-ul.

O mica sedinta tehnica si hotaram ca la frigul care e afara (cam -14⁰ C) si la ceasul ce nu arata inca ora 17⁰⁰ lemnele ramase de data trecuta nu ne vor ajunge. Asa ca trecem la lucruri administrative. Caram lemne pe care le taiem si le bagam inauntru. Crengi sau butuci grosi, ramurele numai bune de aprins focul ori crengi cazute pe jos in bataia vantului si ascunse in zapada, toate isi gasesc intrebuintare.

Izvorul ce-l stim e inghetat bocna asa ca odata aprins focul si dezghetate inimile incepem sa adunam zapada ce s-a asternut pe acoperisul stanii. Si caram atat de multa … cu atat mai multa cu cat focul incepe sa incalzeasca stana. Fara a fi facut un calcul stiintific, cam de 5-7 ori mai multa zapada ca si volum comparata cu cantitatea de apa rezultata. Depinde si de zapada, a noastra era afanata si proaspat cazuta.

Si cum orice treaba trebuie gandita temeinic, hotaram ca primul lucru ce-l vom manca e o supa fierbinte. Carasem de data asta (traseul fiind mai scurt, nu foarte dificil tehnic si cunoscand in general locurile) lucruri pe care cu alte ocazii nu le-am fi pus in rucsaci: asa ca cei patru cartofi, doi morcovi, cepele de rigoare plus sfecla rosie luata din beci de la mama de acasa intra in vizorul nostru. Ati mancat vre-odata supa din zapada topita cu toate minunatiile de mai sus, plus cateva supe instant impreuna cu o mana de fidea in intunericul noptii, dar la lumina flacarilor unui foc intr-un peisaj feeric (noi asa l-am simtit chiar de era intuneric afara) si la aproape -15⁰ C?

In fine, supa a iesit multa si cum nimic nu se arunca aici, mancam cam cate trei castroane de om. Ar fi trebuit sa fie felul doi, dar trecem direct la o cana de vin fiert cu multa scortisoara si piper, alaturi de cateva feliute de sunca prajite fie pe pietrele incinse din care facusem vatra focului fie direct pe jarul incins.

De ceaunul cu ceai v-am spus? Cel mai bun ceai tot pe munte se bea, facut la fel din zapada topita, cu multa lamaie, cateva coji de portocala si (de data asta, experimental) doua batoane de scortisoara. Nu ne-am lasat pana ce nu l-am baut pe tot!

Povesti de munte, amintiri si povete pentru cei mai noi din grup in ale muntelui, priviri trase cu coada ochiului la termometrul ce-l pusesem afara si care scade incontinuu, combinate cu o muzica in surdina de la telefon sunt si fac deliciul serii.

Ne bucuram ca suntem in stana, caci de am fi fost nevoiti sa intindem cortul in vijelia ce s-a starnit afara nu ne-am mai fi simtit asa de confortabil. Suntem doar trei, asa ca cortul ce l-am carat cu noi are loc sa se desfasoare in stana, asa cum mai facusem si cu alte ocazii, in alti munti.

Inainte de a intra la somn inchidem usa stanii (pana atunci ramasese deschisa pentru a putea respira si aer curat nu doar fum si cautam sa ne strangem tot bagajul insirat te miri pe unde si a-l baga in cort. Daca nu dimineata totul ar fi fost inghetat bocna.

E asa de bine si cald in sacul de dormit. E cald si in cort, diferenta de temperatura dintre interiorul stanii si interiorul cortului e cam de 15 grade. In favoarea cortului …

Pentru a doua zi (duminica) ne propusesem sa coboram spre Campulung Moldovenesc prin Munceii Insirati ai Raraului, dar cum somnul a fost dulce si calduros, trezindu-ne mai degraba spre amiaza decat odata cu cantatul cucosilor (de munte sau nu) hotaram instantaneu sa coboram prin cheile Moara Dracului. Rezervatie naturala, cheile sunt pe cat de scurte pe atat de spectaculoase. Lungimea lor de aproape 80 de metri le fac mici si usor de trecut. Inaltimea peretilor de pana la 30-40 metri cat si portiunile inguste de pana la 3 metri le fac insa spectaculoase.

Dimineata mai alimentam focul cu cateva lemne doar pentru a mai topi ceva zapada pentru un ceai fierbinte cu multa lamaie. In curand apar si alti doi prieteni ce au stat la statia meteo si purcedem la drum. Traseul pleaca chiar din fata stanii in care am dormit asa ca odata ivita prima fereastra de vreme buna incepem coborarea.

La inceput putin tematori (caci iarasi nu vedem decat pana intr-o suta de metri in fata, apoi din ce in ce mai rapizi odata intrati in padure si cu poteca si semnele de marcaj mai bine conturate pierdem repede altitudine. De pe la 1450 metri la cat eram in stana ajungem la 1100 metri cam intr-o ora. E zona in care daca nu stii bine traseul e posibil sa te pierzi. In fata noastrs e o gospodarie de la cosul careia iese fum. Semn ca e locuita, mai ales ca doi dulai ne intampina plini de elan muncitoresc. Acum cativa ani in zona asta pierdusem cam o ora pana sa prind traseul, acuma, avand avantajul experientelor trecute tinem dreapta si in curand reintram in padure. Pe copaci semnele de marcaj (cruce rosie) sunt bine aplicate asa ca dupa inca trei sferturi de ora ajungem in chei.

Impresionante si in acelasi timp schimbate de la ultima trecere pe aici, in urma cu vreo patru ani. Podetele din lemn au fost luate de viituri asa ca pentru a nu “intra la apa” trebuie sa ne strecuram cu grija. Stanga, stanga, dreapta sus, urcare, coborare si aproape am iesit. Traversarea nu e grea, insa iarna nu-i ca vara. Daca vara iti mai permiti sa-ti uzi pantalonii ori bocancii din picioare, acum asta ar echivala cu inghetarea aproape instant a echipamentului. Deci trebuie doar un pic de atentie. Atenti cu noi si cu picioarele noastre pentru ca nu cumva gheata sa ne joace feste.

Iesim in curand din chei intregi si doar cu un obiectiv putin murat.

Urmeaza un drum lung pe Valea Caselor cam de 5-6 kilometri. Mergem repede, chiar foarte repede caci ne dam seama ca si pana aici ne-am miscat foarte bine si e posibil sa nu pierdem celebra pizza din centrul orasului cu putin noroc. Aproape ca zburam si cu putin noroc in fata liceului militar prindem un autobuz care ne lasa exact in centrul orasului. O luam aproape la fuga spre gara (ieri noaptea s-a schimbat si mersul trenurilor) si dupa ce ne cumparam biletele de tren ne ducem spre locul nostru in care servim semicina de seara.

De la stana noastra pana la autobuz/sosea am facut cam trei ore mers destul de repede, asa ca mai avem timp si de a savura o mancare gustoasa. Dupa care in tren si spre casele noastre, caci a doua zi urma sa ne impartim fiecare la locul de munca. Pana cand? Probabil pana la urmatoarea iesire.

In incheiere cateva sfaturi ori remarci de care ar trebui sa tineti cont atunci cand mergeti pe munte.

Nu e bine sa va aventurati neechipati pe trasee montane pe care nu le cunoasteti sau fara a avea macar pe cineva cu experienta alaturi de voi. Multe accidente sau probleme care se semnaleaza pe munte sunt doar din vina turistilor.

Nu uitati, studiati vremea probabila de acasa inainte de a va aventura pe munte. Se zice ca mereu timpul probabil este bun, cine greseste e turistul care nu si-a luat toate masurile pentru a-si duce la bun sfarsit iesirea/excursia.

Muntele poate fi comparat cu o biserica; intrati cuviinciosi si respectuosi si iesiti la fel de pe munte. Si fiind frate cu romanul (muntele sau codrul), nu uitati ca la intoarcere sa va carati si deseurile, ambalajele ce le-ati facut. Daca o cutie sau o caserola plina o puteti cara in spate la urcat e foarte normal sa o puteti cara si la coborare mai ales ca este goala.

Fiti respectuosi cu cei ce-i intalniti pe poteci; poate va veti intalni cu oameni ce urca pentru prima data pe munte sau cu adevarati cunoscatori ai locurilor. Salutati si dati “buna ziua”. E un semn simplu de respect care nu costa nimic, dar poate oferi mult.

Priviti, simtiti si admirati muntele. Pericolele pot fi evaluate dinainte daca aveti experienta, daca nu ascultati-i pe cei mai experimentati din grup. Daca nu ascultati oamenii cu care va intalniti pe poteca ori sfaturile Salvamontului.

Nu apelati pentru orice lucru marunt la serviciul Salvamont. Multi de acolo fac asta din dragoste si pasiune pentru a putea salva pe cineva cu adevarat aflat la greu. La greu inseamna mai ales situatii disperate, de viata si moarte. Inainte de a forma numarul magic al Salvamontului, ar fi bine sa va intrebati din a cui vina va aflati la greu … de cele mai multe ori raspunsul e “din vina mea sau a inconstientei/bravurii mele”.

Pana data viitoare, mergeti si iubiti, respectati muntele.

Numai de bine!