BLOG vacante&calatorii

LEGENDA DOCHIEI
In ceea ce priveste Stinca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai invaluit in mister. Despre aceasta stinca unii spun ca ar fi pietrificarea unei batrine ciobanite, care, invesmintata cu noua cojoace, a pornit, impreuna cu oile si caprele sale, spre virful muntelui, desi vremea nu-i ingaduia. Si, cum mergea ea, a inceput sa ploua si sa ninga. Si, fiindca cojocul de deasupra se uda mereu si se ingreuna, obosind-o la drum, batrina ciobanita a lepadat, unul cite unul, opt din cele noua cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a inghetat-o impreuna cu oile si caprele sale.

LEGENDA PANAGHIEI
Panaghia se pare ca n-a fost totdeauna o stinca de piatra rece, fara inima si suflet. Panaghia era o fata frumoasa. Se zice ca ursitoarele, cind au daruit-o la nastere, una a luat intuneric din intunericul cel mai nepatruns al unei nopti fara de luna, adinc din adincul marilor fara de fund, foc si lumina din lumina si focul luceferilor celor mai stralucitori, duiosie si blindeta din ochii ingerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu si le-a pus toate in privirile ei; alta a rupt crinilor fragezimea si albeata, iar trandafirilor rumeneala lor si le-a pus pe fata ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subtiri de umbra neprihanita si i-a pus pe cap ca podoaba de par negru si bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima si sufletul sau particica cea mai aleasa si i-a dat-o Panaghiei suflet si inima.

Si, pentru ca sa nu fie pingarita de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe inaltimile cele mai de sus ale Ceahlaului, dincolo de imparatia norilor si au asezat-o in pestera pustnicului Ghedeon; si albinele din Sihastrii au hranit-o cu mierea lor, iar noptile senine au scaldat-o in roua de flori mirositoare.

Si Panaghia a crescut mare si s-a facut fata frumoasa, dar frumoasa cum numai povestile isi pot inchipui. Si din inaltimile cele mai de pe urma ale cerului, Soarele a vazut-o si, de pe culmile cele mai de sus ale pamintului, Panaghia a vazut pe Soare. Si amindoi s-au indragostit: si ceasuri intregi se oprea soarele din calea lui in rascrucile cerurilor ca s-o priveasca, infasurind-o in razele sale.

Si pina intr-atita s-a marit ziua si noaptea asa de tare s-a micsorat, ca, mai pe ce sa-si dea amurgul mina cu zorile (…). Si s-a tinguit noaptea lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a miniat si a pedepsit pe Soare sa nu mai rasara de acum inainte decit imbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tineretii sale sufletele slabe ale muritorilor si nici sa mai zadarniceasca, dupa voia patimilor lui, cerestile si neclintitele intocmiri de veacuri ale miinilor sale.

Si s-a implinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai vazut, de aici inainte, pe Soare in puterea tineretii si in floarea cerestii lui frumuseti. Jalea si aleanul a cuprins sufletul si inima ei si, zile intregi si nopti intregi, fara de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Si de la o vreme i s-a facut lui Dumnezeu mila de ea si a trimis porunca rasaritului si apusului sa mine in graba pe cele mai usoare si mai dulci dintre vinturile lor spre culmile inalte ale Ceahlaului si spre codrii ce umplu, ca o negura, prapastiile lui adinci.

Si deodata glasuri dumnezeiesti se urcara din vai pina la Panaghia si-i imbatara auzul, ii atinsera fata si-i uscara lacrimile (…). Erau soaptele vintului cu frunzele, erau adierile rasaritului si ale apusului, ce veneau incarcate de miesmele departate ale cimpiilor inflorite…

Dumnezeu ii implini voia (…) iar cind dadu sa coboare inapoi spre pestera pustnicului Ghedeon, simti ca picioarele ei prinsera radacina in pamint si nu se mai putu urni. Dadu sa plece, trupul ii era rece si impietrit. Voi sa ridice miinile, dar miinile ei ramasera lipite de trup, cuprinse si ele de recea lui incremenire de stinca. Si incerca sa strige (…) incercarea ei ramase zadarnica. Iar cind voi sa indrepte iarasi ochii spre ceruri, pleoapele ii cazura grele peste luminile lor si un intuneric nemarginit o cuprinse (…). Panaghia se prefacuse in stinca de piatra. Se zice, insa, ca inima ei nu s-a impietrit, ca si acum se imbata, totusi, de razele soarelui, de stralucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vinturile dulci si mingiioase ale rasaritului si apusului.

LEGENDA MUNTELUI CEAHLAU
Despre Muntele Ceahlau se spune ca s-a facut din porunca imparateasca. Dorind ai apara pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Rasarit, imparatul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat porunca sa se inalte acest munte pentru a pune o stavila in calea navalitorilor. Pentru a fi dusa la indeplinire porunca imparateasca, au fost adunati toti robii luati de la Decebal, carora li sa adus la cunostinta greaua incercare la care trebuiau sa faca fata. Trebuiau sa aduca si sa aseze, pe locul viitorului munte, piatra peste piatra, stinca peste stinca, pina cind gramada se va fi ridicat suficient de inalta pentru a-l multumi pe imparat. Truda a fost cumplita. Cei mai multi au pierit datorita epuizarii dar, in final, porunca a fost indeplinita. Imparatul, multumit de cele facute, a cerut ca in virful muntelui sa fie asezata o toaca.

Un soldat a primit porunca sa stea de straja si sa bata toaca ori de cite ori o vedea navalind vrajmasii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta pina intr-o zi, cind o sageata vrajmasa il rapuse pe soldat si nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit dusmanii pe tara ca roiu…

LEGENDA VIRFULUI TOACA (LEGENDA URIESILOR)
Se spune ca pe muntele Ceahlau ar fi trait cindva un neam de uriasi, popor de oameni grozav de inalti si de tari. Si-au adus cu dinsii niste vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, si-i pasunau toata vara pe plaiurile muntelui, pina da omatul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, catre apus si miaza-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci si pina acum asa ii spune.

Dar intr-o iarna, a dat in ei o molima de s-au prapadit batrini si tineri si bouri. Ar mai fi scapat doi, o fata si un baiat. Acestia, luind putinii bouri ce erau feriti de crunta boala, s-au urcat sus in plaiul muntelui. Si numai ce le-a trecut prin gind celor doi tineri: sa ridice acolo sus fiecare cite un turn, doar i-o vedea si oamenii dinspre soare rasare. Si asa au tot carat lespezi si stinci; baiatul a ridicat un turn mai mare si mai lat, iar fata unul mai mic, dupa puterile ei. Oamenii din vai priveau mirati cum se ridica zi de zi aceste piscuri prea marete. Numai ca in ziua in care isi schimba codrul fata verde, ziua de Probajini, numai ce trasni in peretii muntelui, nori de zloata si de gheata s-au prabusit curmind orice viata pe tot cuprinsul muntelui. Si peste ceasuri, cind mindrul soare si vinturile limpezira haul, cu-n stinjen se saltase Ceahlaul…

Dupa ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivazind pe cei doi tineri uriasi si nici o miscare in munte, s-au urcat pe culme si i-au cautat. Intr-un tirziu au dat de ei turtiti sub greutatea ghetii. Le-au zidit mormint de piatra, acolo unde-i aflara. In anul celalalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, si au adus o toaca pe care au intepenit-o acolo sus, pe virful cel mai inalt. Si de atunci, in fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin vai si lunci, barbati, femei si copii, fac o slujba in sobor, cinstind mormintul acelor uriasi.

Si iaca asa, de atunci, turnului mai mare ii zice Toaca, iar celuilalt ii spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri in jos, acolo unde lumina-i fara spor, ii jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Uriesilor…

LEGENDA CLAII LUI MIRON
Cu multi ani in urma, un cioban batrin, venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obisnuia sa-si pasca oile prin acele locuri pline de verdeata, poposind deseori linga aceasta stinca, mai cu seama in noptile cu luna.
Pe ciobanul Miron, caci asa ii fusese lasat numele, Dumnezeu il daruise cu harul cintului si se povesteste ca doinea din fluierul sau ca nimeni altul. Si atit de minunate erau doinele lui, incit toate vietatile padurii, vintul, izvoarele, stincile, dealurile si poienile il ascultau ca vrajite.
Si atit de dragi ii fura toate acestea ciobanului Miron si atit de drag le ramase si el tuturor, incit se crede ca a ramas sa moara acolo, linga stinca cea mai ascutita.
Astazi, cele doua stinci cunoscute sub denumirea de “Claile lui Miron” reprezinta un punct de atractie pentru turistii care urca pe Ceahlau prin Poiana Maicilor

LEGENDA PIETREI LACRIMATE
Pietrei Lacrimate nu i se mai cunoaste povestea. Semanind cu chipul unui om care plinge, legenda ei s-a pierdut odata cu trecerea timpului. A ramas doar forma. Misterioasa, provocatoare, hranind inchipuirile celor care o privesc si incearca sa-i patrunda secretul. Despre ea unii spun ca ar semana cu o ursitoare, altii ca seamana cu un indragostit.
Unii se tem de ea, altii o privesc cu evlavie. Povestea ei, insa, poate ca nu o vom sti cu adevarat niciodata.