BLOG vacante&calatorii

Mirela Macra

Dupa un an in care rutina m-a apasat mai mult decat orice suparare si ajunsesem sa spun si eu ca personajul principal din romanul “Arta Conversatiei” atat de frumos scris de Ileana Vulpescu, ca “e atat de multa rutina in lume si atat de putin adevar” a sosit momentul sa-mi pregatesc bagajele pentru un scurt concediu la mare.

Pe 5 iulie am ajuns in statiunea Olimp. Am urcat scarile de mozaic pe alocuri ciobite, sprijinindu-mi mana pe balustrade vopsite in galben. La intrarea in hotel un spatiu vast, infrumusetat de covoarele autentic persane si doua statuete din lemn. In holuri te asteptau fotolii masive, cu brate de lemn si tapiterie gri, putin uzata (chiar ma gandeam ce frumos ar arata reconditionate)… un aer de demult, de vechi, dar care nu ma deranja…Un om frumos ramane frumos chiar daca timpul i-a mai rapit 20 de ani. Asa simteam eu, care am convingerea ca frumusetea se vede si dincolo de timp.
Pe plaja era putina lume…vremuri de criza sau au plecat turistii la mai bine?
Dimineata am coborat la micul dejun: un cubulet de unt, o cutiuta de gem “Koska”, rusesc (s-o fi inchis la noi fabricile de marmelada?), cateva felii de salam – marca necunoscuta, o jumatate de castravecior – romanesc sau nu, ador castravetii.
Tanarul ospatar rezemat de o masa din fundul salii pazea un ceainic. In ochii lui era liniste, dar si o oarecare nerabdare. Oare astepta sa terminam mai repede masa, ca sa intre seria a doua? Mai aveam nevoie de o cana de ceai pentru baietelul meu. Ma gandeam sa cer sau sa nu cer. Pana la urma mi se parea ceva insignifiant. Ii fac semn: “Ne mai dati va rog o cana de ceai?”. Ospatarul ma priveste, si imi raspunde linistit: “La o portie aveti inclusa numai o cana de ceai. In mod normal nu ar trebui sa va mai dau! Dar de data asta…” si s-a uitat la copil. “ Vedeti, tocmai din aceasta cauza merg turistii romani in strainatate, pentru ca d-voastra portionati si banalul ceai”. Nu mi-a raspuns nimic, a zambit linistit.

Pana la urma ce-l interesa pe el unde isi cheltuie turistul roman banii? Din pacate in acel moment nu mai puteam sa intrevad viitorul turismului pe litoralul romanesc.
Aflandu-ma in centrul vechi al Constantei am vazut cladiri in paragina, spatii verzi neingrijite si obiective turistice precum Muzeul de Istorie Nationala si Arheologie, care arata la fel ca in filmele vechi romanesti de acum 30 de ani, de pe vremea cand chiar se promovau obiectivele turistice.
Singurul loc unde puteai sa bei o cafea pe faleza era localul “Vraja Marii”, care nu exagerez cand spun ca arata mai rau ca birtul de la mine din sat, dar ce mai conta cand Cazinoul oricum era inchis, iar vraja marii (a se citi fara ghilimele de data asta) te-a cuprins inevitabil.
Plimbandu-ma printre tarabele cu suveniruri, am zarit un suport metalic plin cu magneti de frigider. Printre stele de mare, delfini, iepurasi si alte forme, toate bune de pus pe frigider ca amintire de la mare, mi-a sarit in ochi dintr-o data o placuta magnetica roz pe care era imprimata imaginea Cazinoului si pe care scria mare si frumos “LITORAL ROMANIA – CAZINOUL DIN CONSTANTA”. Ce vindem noi? Un trecut mai roz, fara ganduri de viitor? Pana la urma am luat o rama fotografica cu scoici pentru un prieten de departe.

Dar, in anul ce vine, chiar daca vor seca izvoarele si nu va mai fi suficenta apa pentru ceai, si chiar daca se vor parjoli campiile cu musetel, imi doresc sa vad tot un coltisor de pamant romanesc.