BLOG vacante&calatorii

La Începutul anului viitor, între 3 ianuarie şi 15 februarie 2009 alpiniştii David Neacşu, din Bucureşti, şi Tulit Zsombor, din Sfântu Gheorghe, vor participa la expediţia româneasca Northland Antarctica 2009, Mt Vinson 4.897, având ca scop ascensiunea vârfului Vinson, în organizarea Asociaţia Alpin Sport.

Mt. Vinson (4.897 m), situat în lanţul muntos Ellsworth, este cel mai înalt vârf din Antarctica şi unul dintre cei mai friguroşi din lume. Se afla la 1.200 km de Polul Sud, iar temperaturile medii sunt de -30˚C. Face parte din proiectul “ Seven Summit” sau cele mai înalte vârfuri de pe cele 7 continente, alături de Elbrus, Kilimanjaro, McKinley, Aconcagua, Carstensz Pyramid şi Everest. Descoperit în 1957, Mt Vinson a fost urcat pentru prima oară în anul 1966 de un grup de alpinişti americani de la Clubul Alpin American.

Antarctica este continentul cel mai rece, cel mai uscat şi cu cele mai puternice vanturi. 98% din teritoriu este acoperit de gheaţă. Continentul este de 1,3 ori mai mare decât Europa (14 mil. km²), nu are locuitori permanenţi, ci doar persoane implicate în studii ştiinţifice. Este denumită “Desertul îngheţat” din cauza temperaturilor foarte scăzute şi a precipitaţiilor mici. Iarna temperaturile coboară până la -80/-85˚ C în interiorul continentului, pe când vara pot coborî către -30˚C. Cea mai scăzuta temperatură, de – 89.2˚C, a fost înregistrată la staţia sovietică Vostok (3.488 m) pe data de 21 iulie 1983. Vânturile Katabalice înrăutăţesc condiţiile meteo şi pot atinge 300 km/h.

Plecarea din Punta Arenas (Chile) către Patriot Hills (Antarctica) este programată pentru 10 ianuarie. Patriot Hills este din 1987 tabăra de baza a ANI (Adventure Network International) şi este punctul de plecare către toate expediţiile din Antarctica.

În funcţie de starea vremii se va zbura către Tabăra de bază aflată la altitudinea de 2.200 m, iar de aici începe expediţia propriu-zisă, care va trece prin cele 3 tabere intermediare, Half Camp – 2.500 m, Low Camp – 2.750 m şi High Camp – 3.710 m.

Tulit Zsombor are 33 de ani şi până în prezent a participat la expediţii montane având ca scop ascensiunea vârfurilor Triglav (Slovenia), Ercyes (Turcia), Mont Blanc (Franţa), Elbrus (Rusia), Lenin (Kirgizstan), McKinley (Alaska), Matterhorn (Elvetia), Kilimandjaro (Tanzania), Aconcagua (Argentina). Este deţinător al recordului naţional de înălţime de ascensiune şi coborâre pe schiuri (6.400 m)

David Neacşu a participat la expediţii pe vârfurile Mont Blanc (Franţa), Kilimandjaro (Tanzania), Aconcagua (Argentina), McKinley (Alaska), Mont Kenya (Kenya), Huascaran (Peru), Illimani (Bolivia), Cotopaxi (Ecuador), Klucev (Kamchatka – Rusia), Ruwenzori (Uganda), Orizaba (Mexic), Carsensz Pyramid (Papua Noua Guinee). Este organizatorul primei expediţii romaneşti pe Everest (Everest 2003).

Acesta a fost comunicatul de presa care mi-a stârnit curiozitatea şi datorită căruia am „pus la cale” o întâlnire pentru a afla detalii din culisele acestei expediţii, si nu numai.

V&C: Ce ne puteţi spune despre această expediţie?

David Neacşu: Este a 29-a expediţie la care particip. Pe ultimul meu continent, pe Antarctica, unde nu am mai fost. Scopul este urcarea vârfului Vinson, care are 4.982 de metri şi este cel mai înalt vârf de pe continentul antarctic, intrând în categoria vârfurilor care fac parte din Seven Summit, vârfuri cele mai înalte de pe cele şapte continente. Prin ce e deosebită expediţia aceasta? Nu neapărat din cauza altitudinii, ci datorită condiţiilor meteo extrem de grele. De asemenea, logistica pentru expediţie este foarte, foarte anevoioasă. În mod normal ar fi trebuit să plecăm patru români, doi au renunţat pe drum, aşa că am rămas doar doi, este vorba de mine şi de Tulit Zsombor, un alpinist din Sfântu Gheorghe, care are şi el la activ multe expediţii.

Din aprilie am luat legătura cu singura agenţie din lume care face astfel de expediţii, este din Marea Britanie. O parte din costurile acestei expediţii o reprezintă suma de 31.750 de dolari taxa de ascensiune şi cu transport şi nişte echipamente puse la dispoziţie de această agenţie.

V&C: Vă este frică?

DV: Sincer, mi-e cam frică. E singura expediţie în care mă duc cu puţină teamă, pentru că ştiu ce înseamnă frigul. Eu am mai participat în 1997 la o expediţie în McKinley, Alaska, care este considerat cel mai friguros munte din lume, şi ştiu ce înseamnă minus 47 de grade. Aici temperaturile ajung până la minus 60, în mod normal, iar dacă bate vântul, ajung lejer la această valoare.

V&C: Cât de dificilă a fost pregătirea pentru această expediţie?

DV: Luând în calcul toate aceste lucruri, puse cap la cap, şi poate datorită experienţei acumulate, în 28 de expediţii şi în 30 de ani de alpinism, ştiu cum trebuie să mă păzesc de probleme ce ar putea apărea. Mi-am procurat cel mai bun echipament în momentul acesta în lume, în primul rând pentru confortul meu personal, este vorba de haine, încălţăminte, am cei mai performanţi bocanci, sac de dormit, cort. Practic cel mai greu pentru mine în ultimele patru, cinci luni a fost să îmi procur echipamentul. Pentru fiecare parte a corpului meu a trebuit să mă îngrijesc. De exemplu voi avea 9 perechi de mănuşi care mi le pot alege în funcţie de starea vremii, fiecare e pentru ceva anume, până la minus 60 de grade sunt pregătit. Sacul de dormit este cel mai bun din lume, sunt mândru de lucrul acesta, că am reuşit să îl iau. Hainele sunt în aşa fel concepute încât să mă îmbrac în 7 straturi în partea superioară şi 4 straturi partea în interioară. Bocancii şi ciorapii, care sunt absolut speciali, i-am procurat încă de acum două, trei luni, am făcut o tură de antrenament cu ei în munţii ţării.

Avem şi o mică problemă, în sensul că noi nu avem voie să mergem decât cu 25 de kg, [pe avion, n.r.] şi eu a trebuit să fac în aşa fel încât în aceste 25 de kg să am tot ce îmi trebuie ca să supravieţuiesc în acele condiţii. Acest bagaj va fi în cală şi restul pe mine. Tocmai pentru că nu avem la cine apela să ne trimitem un bagaj suplimentar. Trebuie să fin asiguraţi că avem tot ce ne trebuie şi ceva în plus acolo. Mâncarea în această expediţie va fi compusă dintr-o parte adusă de noi, este vorba de mâncarea care ne convine nouă, cărată de aici din România. Adică nişte jamboane speciale, preparate de noi, slană, nişte costiţe foarte bine împănate, şi bineînţeles nelipsita palincă. Mâncarea de bază o vom cumpăra de fapt din Punta Arenas din Cile. Vom fi lăsaţi să ne cumpăram mâncarea care ne place, pentru că şi aşa condiţiile sunt grele în expediţie, dacă şi mâncarea este proastă şi nu îţi place deja ai probleme mari. Alimentaţia este unul dintre cele mai importante lucruri într-o expediţie, pentru că este singura rezervă de energie care ţi-o poţi asimila. Tu într-o expediţie de fapt dai foarte multă energie şi dai din tot ce ai acumulat peste timp. Însă poţi recupera această energie numai din alimente.

V&C: Care va fi programul expediţiei, atât cât poate fi stabilit de pe acum?

DV: Noi vom pleca pe data de 3 ianuarie, şi în principiu ne vom întoarce pe data de 30 ianuarie, atunci ar trebui să fim înapoi în Punta Arenas. Practic plecăm din Bucureşti, ajungem în Punta Arenas, în Cile, acolo ne vom întâlni cu ceilalţi membri ai expediţiei, care se pare că sunt americani. Aceasta va fi, din datele noastre prima expediţie românească, însă vor fi alţi companioni din alte state, pentru că se merge în comun până la tabăra de bază, după care fiecare va fi pe cont propriu.

Acolo vom participa la nişte şedinţe, ca să le zic aşa, Antarctica fiind un continent extrem de bine protejat, cel mai bine protejat teritoriu de pe planetă. Acolo nu are voie să rămână nici un fel de material organic sau neorganic, cu alte cuvinte, toate rezidiurile vor fi aduse înapoi pe continent. Din punctul acesta de vedere mi-e cam groază… eu am mai participat la nişte expediţii de unde a trebuit să mă întorc înapoi cu totul, în Alaska. Dar acolo am avut şi o altă problemă. Acolo chiar am suferit de cald la un moment dat, deşi e absolut ciudat. Eşti la polul frigului şi când soarele este pe cer şi bate cu putere, înnebuneşti de cald, chiar dacă temperatura este de minus 20 de grade. Fenomenul se datorează radiaţiilor.

Sperăm să ajungem între 20 şi 25 ianuarie, să fim pe vârf. Am luat, pentru a anunţa momentul şi un telefon prin satelit şi vom ţine legătura cu cei interesaţi. În primul rând telefonul este pentru salvarea noastră în caz de probleme. Noi avem şi o asigurare de sănătate plătită la o firmă din Anglia. Cu cele 400 lire sterline am bătut palma ca, în caz de probleme, să vină un avion să ne ia. Nu s-a întâmplat niciodată până acum în Antarctica să vină un avion să te salveze de acolo, dar noi eram obligaţi să facem asigurarea aceasta.

Ştiu că foarte multe lucruri voi avea ce povesti la întoarcere. Am citit mult despre multe alte expediţii care au avut loc înainte, este vârful cel mai dorit din lume, de către alpiniştii profesionişti. Făcând parte din Seven Summit, toţi cei care au urcat pe celelalte continente şi vârfurile mari, cum ar fi Everestul, Kilimandjaro, Aconcagua, McKinley sau Carsensz Pyramid din Papua Noua Guinee, vor să urce şi pe acest vârf. Acesta este foarte dorit, dar este şi extrem de scump. Nici o altă expediţie din lume nu costă atât cât costă aceasta. Există şi o singură firmă organizatoare în lume, care îţi impune preţul, unde nu ai ce comenta.

Pot să spun că pe data de 3 ianuarie plec cu tot echipamentul pe mine, ca şi cum aş coborî pe banchiză, tocmai ca să nu plătesc bagaj suplimentar, având în vedere faptul că am voie doar 25 de kg. Aşa că o să par un om ciudat. Din Punta Arenas ne vom deplasa pe banchiză la o bază de cercetări, Patriot Hills, cu un avion cargo, care transportă în general echipamente pentru bazele de cercetare din Antarctica. Iar de acolo, tot programul va fi în funcţie de vreme, pentru că totul este în funcţie de cum bate vântul şi de cum este vremea. Din acel punct vom zbura timp de o oră, o oră jumătate, cu un avion mai mic, până în apropierea muntelui Vilson. Apoi, timp de două trei zile vom căra nişte sănii cu cârca, până la tabăra de bază. De aici vom pune patru tabere de altitudine. Aceste taberele le vom monta noi, în funcţie tot de vreme, de aceea nu se ştie exact programul, totul este schimbător.

Cele mai grele zile vor fi penultima şi ultima. Ultima va fi în jur de 14 ore, dus întors de la ultima tabără până la vârf. Nimeni nu a făcut sub 12 ore, noi ne-am făcut socoteala la 14 ore, ascensiunea finală până la vârf. Ne întoarcem când ne întoarcem. Şi vom sta în tabăra de bază până va reuşi să vină avionul să ne ia şi să ne duca la Patriot Hills şi de acolo să zburăm înapoi la Punta Arenas.

Expediţia în sine, spun cilienii, pe banchiză, va dura în jur de două săptămâni. Nu a existat până acum nici o echipă care să stea doar două săptămâni, durata este între două săptămâni şi o lună pe banchiză, pentru că dacă e vremea rea, stai în cort şi aştepţi vremea bună.

V&C: V-aţi făcut o idee la ce sa va aşteptaţi?

DV: Totul va fi o aventură, este o aventură, pentru că începe de acuma.

Toată vara m-am antrenat, ne-am antrenat tocmai ca să rezistăm acolo. Cele mai mari probleme vor fi vântul şi frigul. Nu ne sperie altitudinea, nu ne sperie înălţimea. Pe munţii pe care am urcat, eu cel puţin, nu am avut probleme. Dar vom avea timp să ne aclimatizăm.

Într-o expediţie, aventura nu e să faci vârful e să rezişti, să ai răbdare. Răbdarea ţi-e pusă la încercare şi probleme psihice apar atunci când este o furtună sau când eşti foarte aproape să reuşeşti. În momentul când ai reuşit există o descătuşare care nu poate fi spusă în cuvinte, pur şi simplu ţi-ai îndeplinit misiunea.

La un moment dat, ne-am pus problema, eu şi cu Tulit, cum vom merge. În mod normal ar trebui să te legi în coardă. Noi nu vrem să facem lucrul acesta, pentru că, din experienţa noastră, e de ajuns o fracţiune de secundă să fi scos din priză, cum spunem noi, şi dacă cel cu care eşti legat cade, sau se întâmplă ceva într-o crevasă, te poate trage şi pe tine. Aşa că am hotărât să urcăm nelegaţi, fiecare pe cont propriu. Echipele sunt de câte doi, nu vom accepta să ne legăm în coardă cu altcineva pentru că nu le ştim experienţa.

V&C: De unde a pornit ideea de a face toate vârfurile? Sau a apărut pe parcurs.

DV: S-a întâmplat pe parcurs. În 1994 am fost în Kilimandjaro, cu încă doi băieţi, cei care au renunţat acum, şi la coborâre de pe vârf, în Kenia, stăteam la o bere şi am întrebat ce urmează, ce facem. Unul dintre ei a zis hai să facem toate continentele. De atunci noi am mai făcut şi alte expediţii, nu doar cele pentru a cuceri cele şapte vârfuri. Una din ele a fost în Kamceatka, dar sunt şi alte locuri absolut ciudate pe unde am fost, chiar şi în altă conjunctură decât aceea de a merge pe un vârf înalt. În Ruwenzori, unde ne-am dorit foarte mult să ajungem în acest al treilea vârf ca înălţime al Africii, am fost în Orizaba, în Mexic, un alt vârf care nu face parte din Seven Summit, dar am văzut lumea şi asta contează cel mai mult. Cred că e cel mai frumos viciu, să vezi lumea de la înălţime şi pe urmă să mergi prin sate, triburi, junglă şi alte nebunii.

Printre altele am participat la o expediţie ştiinţifică în 2004, în jungla amazoniană, am mers şi la izvorul Amazonului atunci, care e la 5.200 m, pe un vârf în plin deşert. Am mers pe urmă în jungla amazoniană şi am ajuns la un trib macighenga, sunt experienţe pe care le-am trăit peste tot în lume, nu numai pe vârfuri înalte. Am văzut şi civilizaţii apuse, am atins locuri care sunt extrem de frumoase şi extrem de exotice.

V&C: Care vor fi următoarele expediţii pe care le aveţi în plan?

DV: Expediţia asta se pare că va fi ultima de mare anvergură pentru mine, având în vedere că mi-am c-am îndeplinit rostul în alpinismul românesc. Probabil că voi participa la alte expediţii mai micuţe, de plăcere, în care să văd şi alte lucruri de pe planetă, să am parte de altceva decât de frig, foame, sete, dor şi alte nenorociri. Sunt foarte multe lucruri car apar într-o expediţie, zile şi evenimente care te bulversează şi care îţi întorc viaţa pe dos. De câte ori vin dintr-o expediţie sau când sunt acolo spun că e ultima şi nu mai duc. Dar ajung acasă şi toate trec şi vreau să plec iarăşi.

V&C: Aceasta o să fie cu adevărat ultima expediţie sau o să mai apară şi alte tentaţii?

DV: Sunt convins că nu va fi ultima, că aşa am spus întotdeauna. Şi anul trecut când am venit din Papua am spus gata, e ultima şi nu mai mă duc nicăieri, pentru că m-am săturat de toate ce ni se întâmplă în munţi înalţi.

Dar acum abia aştept plecarea. E onorant. Vreau să merg în expediţia asta din 2000, deci de opt ani de zile. De aceea am fost iniţial patru oameni. Cu cei doi care au renunţat am fost în opt expediţii până acuma. Ei au renunţat din cauza banilor. Costă extrem de mult. O avere ca să ajungi acolo şi să suferi de frig. Şi îţi pui întrebarea dacă merită. Poate când mă întorc o să spun că merită. Acum …. E muntele pe care l-a lăsat la sfârşit pentru că nu mi-am impus niciodată să fac Seven Summit. Dar e ultimul vârf, şi am spus că dacă pot şi am resursele financiare mă duc. Şi uite aşa din aprilie muncesc la expediţia asta.

După cum am spus… Acesta ar fi ultimul meu proiect referitor la munţi. Pregătesc însă o altă expediţie. E vorba de traversarea Americilor de la nord la sud, din nordul extrem, din Alaska, până în Tierra del Fuego, în Patagonia. O expediţie care va dura între şase şi nouă luni şi va fi făcută împreună cu un prieten de la National Geographic, Călin Vrabie, care va şi filma această expediţie. Ei vor difuza filmul pe toate canalele din toată lumea, şi va fi unul dintre primele filme, dacă nu chiar primul film românesc dat pe National Geographic mare. Aşteptăm să se alinieze planetele, cum spunem noi, adică să facem rost şi de bani, pentru că e vorba de foarte mulţi, de 150.000 de euro, care ne trebuie ca să revenim în siguranţă acasă.

Referitor la munţi… Munţii mei pe care i-am iubit şi i-am visat i-am urcat. Am organizat expediţii, precum cea de pe Everest, care e una dintre expediţiile mari pe care le-am organizat în 2003. Aşa cum n-am dat chix şi am avut succes în toate expediţiile, aşa sperăm şi în expediţia asta din Vinson, Antarctica să ne întoarcem cu fruntea sus.

Alpiniştii sunt în general categorisiţi ca sportivi extrem. E o greşeală. Alpinismul este un sport ca oricare altul. În general oamenii care fac performanţă sunt oamenii care nu riscă inutil. Şi noi nu riscăm inutil. E greşit înţeles că ne ducem cu capul înainte. Nu e adevărat. Mergem absolut conştienţi de ceea ce facem şi ne pregătim cu mare, mare grijă fiecare pas care îl facem. Tocmai pentru că noi nu avem voie să pierdem cu unu zero. La 1-0 pentru munte noi nu ne mai întoarcem acasă. Toţi vrem să ne întoarcem în viaţă şi să fim fericiţi aici. Numai că sunt munţi care sunt dificili tocmai prin condiţiile de acolo. Şi acesta este cel mai dificil, din punctul meu de vedere, dar şi al altor alpinişti din lume.

V&C: Din toată această bogată experienţă, care a fost cel mai greu munte, cel care v-a plăcut cel mai mult…?

DV: Eu am catalogat munţii, le-am dat definiţii. Au fost munţii cei mai fericiţi din viaţa mea, şi cel mai fericit munte din viaţa mea este Aconcagua, din America de Sud, cel mai înalt vârf, în 1996. Cel mai periculos vârf care mi s-a părut mie până acum este vârful Illimani din Bolivia, care l-am urcat singur şi la coborâre mi-au tremurat pentru prima dată picioarele. Muntele pe care nu m-aş mai întoarce niciodată ar fi McKinley din Alaska, pentru că a fost foarte frig, cu toate că mă duc la mai frig. Muntele care n-a meritat să mă duc a fost Everestul, nu a meritat din punct de vedere al sănătăţii. În schimb, poate cea mai reuşită expediţie din viaţa mea a fost în Ruwenzori Uganda. Mi-am dorit nouă ani de zile să ajung pe muntele acesta, muntele cu stafii, Muntele Lunii.

Probleme majore, în ceea ce priveşte partea fizică, nu am avut în expediţii, pentru că am plecat şi cu o echipă bine antrenată şi cu capul pe umeri. Probleme majore am avut de ordin psihic, ca să zic aşa. Mi-a fost tare frică să cobor de pe vârful Illimani, era un perete de gheaţă de 300 de metri, l-am coborât, dar nu mă întreba în ce fel, când am ajuns jos eram stors de toată energia.

Din fericire, în cele 28 de expediţii la care am participat nimeni nu a murit, toţi ne-a întors sănătoşi acasă. Probleme am avut în schimb în ţară, ca de obicei, aici unde ţi se pare mai uşor, aici este foarte greu. Probleme mari am avut şi în Carsensz Pyramid, Papua Noua Guinee, cu un trib de canibali care ne-au ţinut sechestraţi vreo 4 zile. Trebuia să dăm 10.000 de dolari şefului rebelilor acestui trib, ei se bat încă cu trupele indoneziene. Că să putem trece prin sat trebuia să dăm aceşti bani, şi eram obligaţi să trecem prin sat. La coborârea de pe vârf, care e cel mai frumos munte pe care l-am văzut până acum, a trebuit să trecem şi prin cea mai mare mină de aur din lume, mina Grasberg, unde două zile am stat ascunşi două zile într-un container, până la urmă ne-am predat autorităţilor, am fost crezuţi de ce ni s-a întâmplat şi cu mari probleme am ajuns înapoi în avionul în care ne întorceam acasă. De fapt în avioanele, pentru că noi pierdeam 7 avioane dacă ne mai ţineau acolo încă două ore.

Cele mai mari probleme de sănătate mi le-a lăsat Everestul. Pe bază de stres. A fost prima expediţie românească organizată şi condusă de mine. Cel mai greu într-o expediţie e să faci rost de bani, nu să faci vârful. În momentul când noi am plecat în Everest noi am făcut rost de bani de la Guvernul României, de la Fondul de Imagine Externă, şi bineînţeles, mi-au sărit în cap toţi alpiniştii români că trebuia să fac selecţie naţională. Ori selecţia naţională o faci la fotbal, la handbal, la volei, la alte sporturi, dar în alpinism criteriile de selecţie sunt cu totul diferite. Criteriul de selecţie pentru mine a fost moralitatea omului, dacă e om.

V&C: Cât de mult contează echipa?

DV: Cel mai mult. Mai mult decât duritatea muntelui, decât probleme tehnice, cel mai mult contează într-adevăr echipa cu care eşti, omul de lângă tine. Cu el stai în cort, cu el îţi împarţi greutatea echipamentului, cu el împarţi conserva de carne sau bucate de pâine. Este omul de care eşti legat printr-un fir. Firul nostru se numeşte coardă. Şi viaţa ta depinde de mâna lui şi viaţa lui de mine. Moralitatea şi verticalitatea lui de om este mai importantă decât pregătirea şi duritatea muntelui. Bineînţeles că pregătirea şi experienţa fac parte din criteriile de selecţie ale unei echipe, dar în primul rând tipul de om, de caracter.

De aceea caracterele puternice şi adevărate sunt unite. Şi de aceea oriunde m-am deplasat în lumea asta un om bun se detaşează de ceilalţi. De aceea un om de munte e diferit, şi nu contează profesia lui şi starea lui socială, pentru că în echipă ne bazăm pe lucrul comun, caracterul. Caracterul omului de munte totdeauna va fi mai bun, mai adevărat decât cel al unui om care nu ştie ce este muntele. Eu asta am zis întotdeauna. Am învăţat asta şi încă o dată mi s-a demonstrat în Peru, cei care trăiesc la peste 3.000 de metri se numesc oameni din alti plano, cei care locuiesc sub 3.000 metri se numesc oamenii din sub plano. Sunt diferiţi prin caracterul lor şi prin cinstea lor. Ca şi aici. Una e să trăieşti în munte unde e viaţa grea şi alta în junglă, eu zic junglă la Bucureşti.

Ca un făcut, munţii frumoşi ai lumii sunt în zone aşa zise din lumea a treia. Şi acolo am întâlnit oameni minunaţi. Absolut minunaţi, mai mult decât cei din ţările civilizate. Precum în Alpi, unde un ceai te costă 6 euro, şi dacă nu ai 6 euro în buzunar să plăteşti ceaiul ală de la refugiu nu ţi-l dă nimeni. Dar mi s-a întâmplat să merg în locuri pustii în lumea asta şi nu numai un ceai, dar tot ajutorul de care am avut nevoie în ziua aceea, l-am primit. Poate eram rebegit de frig, poate rupt de foame, oamenii ăia sărmani m-au ajutat şi am trecut cu bine. Nicăieri în lume nu mi s-a întâmplat să fiu refuzat, să nu găsesc omenie.

V&C: Oriunde în lume. Cum e la noi?

DV: Avem o durere noi alpiniştii din România. Suntem recunoscuţi în lumea largă, de toate forurile de specialitate, pe când în ţară mai puţin sau deloc. Acum la noi se mănâncă fotbal pe pâine, non valoarea este pe primul plan, acei oameni care, cu cât fac mai multe chestii hilare, cu atât sunt mai băgaţi în faţă. Noi nu facem altceva decât să ne căţărăm. Noi niciodată nu am considerat că alpinismul face parte din categoria VIP-urilor. Nu. Suntem VIP-uri prin ceea ce facem, dacă şi suntem catalogaţi corect în categoria aia e perfect. Nu este nevoie de o paralelă între cine sunt şi performanţele mele pe munte. Le fac din plăcere şi le fac pentru România. Primul lucru pe care îl pun în buzunarul de la hanorac când plec spre vârf este tricolorul. Acelaşi la toate expediţiile, din 1994. Nu m-am făcut de râs până acum, am făcut ce mi-am propus, ne-am întors în viaţă şi cu fruntea sus şi am demonstrat că românii sunt şi altfel decât mâncători de lebede şi hoţi de buzunare.

Iar unul dintre lucrurile bune pe care le voi face şi eu la începutul anului viitor este tocmai vârful Vinson. Vom intra şi noi în panoplia oamenilor care au cucerit acest vârf. Sunt foarte puţini pământeni care au ajuns acolo, tocmai datorită condiţiilor, tocmai datorită faptului că este un teritoriu inaccesibil pentru marea majoritate a alpiniştilor din lume, pentru că este foarte scump şi se ajunge extrem de greu acolo.

A consemnat Marcella Drăgan