BLOG vacante&calatorii

Am tot auzit vorbindu-se în ultima perioadă de promovare, a României, a turismului, a Bucureştilor, cam ratată, după cum au arătat-o faptele, a diferitelor evenimente. Unul dintre acestea, de care eu am aflat doar datorită unor prieteni care lucrează în domeniu, a fost cel al Nopţii Muzeelor.
Şi, român pur şi eu, dacă e gratis, normal că mergi să vezi, nu că ar fi costat o avere biletul. Dar, noaptea e liberă, nu ai program la serviciu, nu ai întâlniri… ai în schimb timp berechet, cam până la patru dimineaţa, când se închid ultimele porţi. Aduni prietenii, iei taxiul, ca să nu ai grija maşinii, şi la drum prin Capitală după muzee.

Lista celor deschise e lungă, şi mai lungă coada la unele dintre acestea, dar nu la toate. Primează cel de artă, cu un program mai diversificat şi atractiv pentru tineri. Şi celelalte edificii se prezintă impecabil, fiecare încercând să faciliteze vizitarea celor mai importante exponate.
Evenimentul a fost unul care s-a ridicat cu succes la nivelul celor europene, chiar dacă unii dintre noi, mai cârcotaşi, vor găsi cu siguranţă câteva lucruri pe care străinii le fac şi noi nu. Dar, ţinând cont de câţi bani primeşte cultura, de costurile pe care le presupune păstrarea, ca să nu mai vorbim de restaurarea operelor de artă şi a clădirilor istorice, de cei care se uită lung înainte de a da vre-o 5 lei taxă la un muzeu…, în aceste condiţii munca acestor oameni devine mult mai valoroasă.
Cu vizitatorii altă poveste, au fost împărţiţi după posibilităţi. Cei, nu chiar puţini, care se bucură că pot să vadă toate aceste comori fără să dea bani şi care erau de găsit pe la Muzeul de Istorie sau George Enescu. Ei analizau cu atenţie fiecare exponat, citeau plăcuţele cu interes, ca şi cum ar fi fost singura lor posibilitate de vizită. Urmează apoi cei, mai mulţi şi mai tineri, pe care îi găseşti peste tot şi care fac un maraton din vizitarea tuturor locaţiilor. Aceştia, în galopul lor, se vede că nu se pot detaşa de ritmul vieţii de zi, cu ore fixe şi înghesuială în autobuse, se uită doar la piesele „interesante”, dar rămân totuşi cu ceva în minte, şi vizita se dovedeşte utilă pentru cultura lor generală. Şi o a treia categorie, cu foarte puţine exemplare, cei drept, care au considerat evenimentul unul social unde dă bine să fie văzuţi, şi de la care auzi: „fă-mi şi mie o poză cu asta în spate să se vadă că am fost şi aici”, deşi fotografiatul este interzis, sau „uite ce seamănă inelul ală cu cel de la …” Nu dăm nume că e firmă mare şi facem reclamă, dar „inelul ală” era de pe vremea dacilor.
Vizitatori au fost, cel puţin din punctul de vedere al celui care a umblat pe străzi. Deci cumva ei au fost atraşi, iar acest cumva a fost prin promovare. Nu ştiu detalii despre cei care au organizat evenimentul, oricum nu sunt relevante, pentru că rezultate ei au fost evidente. Poate că se putea mai bine, personal nu am văzut nimic pe la televizor, pe canalele de ştiri, cel puţin, la radio… nu ascult, doar ceva afişe prin ziare şi pliante. Nu ştiu cui a fost destinată promovarea evenimentului, ca segment de public, dar a adunat o mulţime de tineret, ceea ce e bine. Dacă aceasta a fost ideea chiar de la bun început, felicitări organizatorilor pentru reuşită, dacă nu a fost … felicitări oricum, a mobilizat acest atât de blamat tineret şi l-a dus prin muzee.
Dacă am ratat eu întreaga campanie de mediatizare a evenimentului, mea culpa, dacă în schimb această campanie a fost într-adevăr redusă ca dimensiuni, ea a avut totuşi un efect vizibil, şi asistăm astfel la un exemplu de profesionalism în promovarea culturii româneşti.